Din Pirinei spre Codri: o cale tainică în timp

Din Pirinei spre Codri: o cale tainică în timp

După ce purtătorii vechilor cunoștințe sacrale au fost distruși, urmașii lor s-au împrăștiat prin multe orașe ale Europei. S-au stabilit și pe pămînturile moldovenești. Tradițiile cavalerilor nobili au supraviețuit și s-au întrupat în poporul nostru, care, secole în șir, poartă lumina bunătății și a spiritualității.

Legendele vechii citadele

În timpul călătoriei prin Pirinei, am văzut satul Monsegur la poalele unei stînci gigantice. Acolo, sub nori, ca o enormă corabie cerească, se înălța castelul catarilor Monsegur. Chiar și peste milenii, el uimea prin măreția sa. Ruinele edificiului, odinioară grandios, lăsau o impresie de neuitat. Încremenit în timp, castelul mai păstra taina vremurilor, iar pietrele lui îți vorbeau prin suflul mileniilor. Distrus în urma cruciadei după cinci luni de asediu, transformat în ruine, el încă mai amintea de sfîntul Graal de Pirinei, gravat în piatră.

Și în vechile legende, și în îndrumătoarele moderne cetatea este descrisă ca citadelă a catarilor, multe decenii ea a fost sfîntul Graal al cavalerilor catari. Tot ea a devenit și ultimul lor bastion.

În timpurile străvechi Monsegur era sanctuarul zeiței Belissena, analogul celtic al lui Astarte-Artemis-Diana. În mitologia feniciană Astarta era concordanța feminină a zeului Baal, în mitologia greacă era cunoscută ca Artemida, sora lui Apollo, iar în teogonia celtică – Belissen, zeița Abellion, numită zeița misterioasă a focului rece și a luminii de vară. Despre aceasta a scris încă Otto Rahn, cercetătorul german care, în anii treizeci ai secolului XX, a făcut săpături arheologice serioase și a căutat în subsolurile acestei cetăți Sfîntul Graal, care, potrivit legendelor din Piriei, a fost ascuns aici.

Istoria Monsegurului este plină de pagini cu adevărat dramatice. În anul 1229 , peste 20 de ani după ce a început Cruciada Albigensiană, contele de Toulouse a semnat Tratatul de la Paris, în conformitate cu care Languedoc a trecut sub jurisdicția coroanei franceze. Biserica catarilor a fost nevoită să treacă în ilegalitate. Monsegur a devenit «centrul și tronul» bisericii clandestine, ascunse în munții Pirinei în 1232, atunci episcopii catari din Toulouse și Rases au fost adăpostiți de stăpînul acestor locuri, Raymond de Pereill. Monsegur a devenit staff al cavalerilor, preoților și călugărilor care au rămas fideli acestei biserici și intereselor contelui de Toulouse, și doreau să lupte contra Inchiziției și Sfîntului Prestol.  

În vara anului 1243 armata cruciaților, în frunte cu seneșalul regal Carcassone a asediat Monsegurul. Monsegurul era apărat de așezarea sa geografică și pantele abrupte. Cincisprezece cavaleri și cincizeci de ostași, rupți de lumea exterioară, au rezistat timp de aproape un an în fața unei armate de mii de oameni bine înarmați. Asediul cetății a fost marcat de eroismul și disprețul față de moarte a unor oameni care au declarat război coroanei franceze și Papei de la Roma. Monsegur a căzut la 16 martie 1244. În aceeași zi călugării și călugărițele (în total — peste 200 de persoane), care nu s-a dezis de convingerile lor religioase, au fost arși pe rug la poalele muntelui. Acum acel loc se numește „Prat dels Cremats” sau „Cîmpul celor Cremați”. 25 dintre apărătorii cetății s-au sinucis.

Pastorul protestant Napoleon Peira este autorul legendei conform căreia Monsegurul era templul catar al Spiritului, unde se află mormîntul Esclarmondei, deși, de fapt, aristocrata Esclarmonda de Fua a părăsit castelul înainte ca acesta să cadă și s-a ascuns în templele din pădurile Pirineilor, împreună cu taina catarilor și Sfîntul Graal. Spre finalul sec. XIX — începutul sec. XX, în epoca înfloririi ocultismului și spiritismului, poeții și ezoteriștii completau acest frumos mit sacru, și astfel templul Spiritului a devenit templul Graal, apoi templul Soarelui.

Otto Rahn a scris două cărți care leagă Monsegurul și catarii de Sfîntul Graal: „Cruciada împotriva Graalului” (1933) și „Luzifers Hofgesind” („Curtea lui Lucifer”) (1937). „Cruciada împotriva Graalului”, care relatează și despre războaiele albigiene (1181-1229), a stat la baza cercetării senzaționale a lui M. Beyjent, R. Lee, G. Lincoln „Sfîntul Sînge și Sfîntul Graal”, pe ale cărei motive Dan Brown a creat cartea și filmul „Codul lui da Vinci”. Se spune că Otto Rahn a devenit prototipul lui Indiana Jones în filmele lui Steven Spielberg. Otto Rahn scria: „În chiar inima lanțului montan se ridică un munte sălbatic, așa de înalt, că norii spumanți îi înconjoară piscul. Stîncile înalte coboară la zidurile castelului din Monsegur. Odată mergeam spre Tabor pe calea catarilor și am cunoscut un păstor bătrîn, care mi-a spus această legendă: «Zidurile Monsegurului încă mai stăteau, în ele catarii, curați, păzeau Sfîntul Graal. Monsegurul era în mare pericol. Armadele lui Lucifer îi asaltau zidurile: voiau să cucerească Graalul pentru a-l fixa iarăși în coroana prințului întunericului, de unde acesta căzuse în timp ce îngerii răzvrătiți erau aruncați din ceruri. Lupta era aproape pierdută, dar din ceruri a zburat o porumbiță albă, Taborul s-a deschis, apărătoarea Graalului, Esclarmonda, l-a aruncat în gaură și muntele s-a închis. Așa a fost salvat Graalul. Iar după ce diavolii au luat cetatea, ei au înțeles că au întîrziat. Înfuriați, i-au luat pe catari și i-au ars pe rug sub zidurile citadelei...»”.

În cercul luminii

Dar lumea catarilor, a acestor bogomili din Occident, a fost distrusă în urma cruciadelor. Tradiția lor nu a dispărut, ea a fost ascunsă pentru multe secole și a existat în alte regiuni ale Europei. Lungă a fost calea încercărilor suportate de acești eroi. Cunoaștem că o parte dintre ei au venit în Moldova și au creat aici, în umbra Carpaților și a Codrilor, a tradiție tainică, cea care a înălțat cnezatul Moldovei și a adus încoace rămășițele templierilor distruși în Franța și Ungaria, căci între aceste două structuri tainice mereu a existat o legătură și o susținere reciprocă. Anume aici, în Moldova, localizăm așa-numita Biserică Milingiană a catarilor, pe care, secole în șir, cercetătorii încearcă să o găsească, dar fără succes. Anume în Moldova catarii și bogomilii au influențat formarea ideologiei naționale – ideologia rămasă neînțeleasă adepților lui Ivan III, care a condamnat-o pe Elena Voloșanca pentru erezie. Dar nu era o erezie, ci cunoașterea profundă a vechii tradiții zoroastriene, a catarilor creștini, împărtășite de curtea domnească a Moldovei și de aristocrația supremă. Iată de ce cetățile noastre au forme pentaedre, iar terminologia militară are origini franceze, nu romano-italiene. Iată de ce geografia sacrală este în alb-negru: la sud – Cetatea Albă, la nord – Cernăuți, ca imagine a drapelului templierilor, urmașii cavalerilor catari. Iată de ce drapelul nostru este împodobit de un cap de bour, custodele sacru al Moldovei, simbolul secret al Ordinului templului Baphomet, pentru că Baphomet în arabă înseamnă tăuraș, un simbol al lui Baal – analog al lui Abellion-Belen, soțul Astartei-Venus, zeul a cărui imagine simbolică și azi este purtată de druzi – reprezentanții unei religii deosebite din Israel, în opinia unor cercetători – urmașii templierilor rămași în Palestina și regatul Ierusalimului după încheierea tragică a cruciadelor și căderea statelor cavalerești ale cruciaților. Așadar, vedem calea din Pirinei spre Carpați, poteca tainică în timp, pe care în secolele medievale întunecate au trasat-o adepții misteriilor gnostice. De ce anume Moldova? Vom încerca să găsim răspunsul.

Ce este Moldova? Care este esența acestui termen? Are acesta vreo legătură cu tradiția zeului-bour? Desigur, nu putem trece cu vederea rădăcina comună a cuvintelor ”Moldova” și ”Vltava”, pe care în antichitate nemții o numeau Moldau. Este același hidronim, iar în ultima variantă numele Baal este trasat distinct. Devenind denumirea unui stat, Moldova s-a înălțat, ca și hidronimul, și noi trebuie să găsim o explicație a lui. O somitate recunoscută în domeniu, autorul unor lucrări renumite de mitologie Dmitri Șepping scria: „În importanța purului zeu al soarelui, Baal a fost reflectat în celticul Apollon, Belenus, Belinus sau Belis... Astfel, trebuie involuntar să îl comparăm cu Bulun, Bel, Belbog, mai ales că cea mai filologică explicație a originii celtice a cuvîntului Belenus ne arată în mod clar rădăcina slavă «bel» - alb, găsită în denumirea acestei culori în toate limbile europene.. Așa vorbește Martin despre el: Belenus este cel mai vechi latinism din limba celtică, cu sensul luminos, alb, galben. Melen și Mehlin înseamnă același lucru. Această tranziție este supusă unei legi care, așa cum am văzut mai sus, se găsește foarte des în dialectele slave, cum ar fi numele Veneției la slavii sudici – Benetki și Meletki.” („Miturile păgînismului slav”).

E de menționat că rădăcina bel (balan) este tracă (moldovenească).

Această sentință a marelui cercetător al miturilor pe exemplul analogiilor slave întemeiază clar concluzia noastră: este o corelare permanentă. În limbile orientale și în unele cifruri sacre lipsesc vocalele. Deci, așa cum „Melen” este „Belen”, tot așa și „Moldova” este „Voldova”. Dava este un vechi termen trac cu sensul de oraș, cetate, loc fortificat. Deci, numele era pus de cei care posedau limbile locului, care mergeau spre geto-daci prin carpi. „Mol” este „Vol” sau „Vaal”, care înseamnă centrul fortificat Vaal-Baal, orașul Vaal. Iar Belenus este analogul lui Vaal cu sensul de luminos, e la fel de sigur ca și faptul că Belen-Apollo este Zeul Luminii și al Soarelui. Belenus și Vaal-Vol este unul și același.

Deci traducerea este simplă: „Orașul Luminii” sau „Orașul Vaal”. Anume așa descifrez eu denumirea acestei țări. Sau, mai exact, „loc fortificat, cetatea Vaal”. Anume acel Vaal, care la slavi este Zeul Alb, la bogomili și catarii din Balcani Belobog, analogul lui Veles. Dacă nu e suficient, să respectăm tradiția și să ne întoarcem spre Chișinău. Acest oraș, ca toate orașele mari, are un nume tainic și ascuns. Numele tainic al Chișinăului este legat tot de Veles-Belen, Zeul Alb, căci Chișinău este Albașev sau Albașev Chișenev. Așa este el pomenit în actele domnitorilor moldoveni în anii 1436 și 1466. Dar din turcă Acbaș înseamnă cap alb. Iar cap alb este epitetul lui Baal-Veles și Phoebe-Apollo.

Ultima profeție a oracolului din Delphi spune: „Într-o zi Apollo va reveni, de data aceasta pentru totdeauna.” Se știe că temple ale lui Apollo au fost nu doar la Delphi, ci și pe insula Fidonisi, acum – Insula Șerpilor. Aici, la gurile Dunării, erau locurile lui sacre. Aici a plasat Vasile Lovinescu începutul Daciei Hiperboreene, a acelei țări, a cărei ultimă capitală a devenit Chișinăul, orașul Capului Alb, orașul lui Apollo Belena. Aici se închide cercul istoriei. Cercul misterelor titanilor, zeilor și oamenilor. Cercul sacru al catarilor, bogomililor și templierilor. Cercul care a fost și va fi dominat de Zeul-Bour, marele stăpînitor al lui Veles.

În acest fel, secole în șir minunata noastră patrie – Moldova – a păstrat cheile misterelor antice și medievale. Le-a păstrat și i-a adăpostit pe cei care, pentru convingerile lor, erau goniți din alte țări. Cea mai progresistă țară a Europei medievale a fost un pod între Est și Vest. Prin ea misterele Anatoliei veneau în Europa și Balcani, prin ea și prin remarcabila doamnă, fiica lui Ștefan Cel Mare, prințesa Elena misteriile tainice ajungeau în îndepărtata Hiperboree Nordică, în Moscovia, unde provocau numeroase minți să caute adevărul și orizonturile sacre ale cugetului uman, ascunse în creația populară și mitologie. Această tradiție a supraviețuit și s-a întruchipat în poporul nostru, care, secole în șir, poartă în sine lumina bunătății și a spiritualității, virtuții catarilor și templierilor și a făcut din patria noastră – Moldova – un Monsegur nemuritor, bastionul forțelor bune, sfîntul Graal al Europei.

Acest rol noi (și nu numai noi) va trebui încă să-l conștientizăm și să-l traducem în viață.

Veaceslav Matveev

Citește-ne pe Telegram, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load