X 
Transnistria stiri: 1395
Eurovision stiri: 502

De la postmodernism la svastică

15 mai. 2021,, 10:01   Analitică
5137 0

Arta bazată pe distrugerea valorilor sacre nu are viitor, - consideră scriitorul și poetul rus Oleg Reabov.

Mult timp nu am putut înțelege: ce înseamnă postmodernism? Adică de simțit l-am simțit, dar nu am înțeles de ce el înflorește atît de mult în țări care au tradiții culturale bune, dense, continuitate, moralitate și școală. Și iată: am văzut un vechi caiet școlar al cuiva, unul dintre cele pe care le-am folosit și eu odată și pe coperta căruia îi desenam lui Lenin ochelari și mustăți și totul din capul meu s-a aliniat și s-a cristalizat.

Atunci cînd, cu aproape o sută de ani în urmă, Duchamp, după ce i-a desenat Mona Lisei mustăți, și a afișat public opera sa, poate că el încă nu știa că dă un impuls dezvoltării unei noi și promițătoare direcții în artă, și nu numai în cea vizuală. Dar el a devenit tatăl acestei arte parazitare, bazate pe criticarea și distrugere valorilor sacre, pe banalizarea aceea ce are mai sacru și mai prețios umanitatea, pe distrugerea sentimentului tremurînd de sfințenie.

Putem vorbi despre toaletele pictate sau că Duchamp nu a fost primul. Acest lucru nu are nimic de-a face cu esența întrebării. A devenit clar că cu cît este mai mare semnificația spirituală a unei opere de artă, a unei ideii sau pur și simplu a unui obiect, teorie, persoană, luate ca bază, cu atît este mai vizibil rezultatul acțiunii create. Este clar că zeci de poezii prostești și obscene atribuite lui Pușkin sînt ascultate în anumite companii doar pentru că această minunată creație a fost reinventată și regîndită. Dacă adevăratul lor autor (Bublikov sau Șapiro) ar fi spus că acestea sînt creațiile lor, nimeni nu ar fi fost interesat de ele. Această direcție clasică a dezvoltării postmodernismului a fost deja subliniată de Daniil Kharms, care a scris cîteva anecdote destul de dubioase despre Pușkin.

Postmodernismul a avut mulți teoreticieni, iar la început această tendință a avut ca bază atitudinea comică și plină de umor față de operele de artă mari și clasice, ceea ce în sine nu este demnă de atenție, poate chiar scăzută. Dar, după cel de-al Doilea Război Mondial, în mijlocul secolului al XX-lea, Samuel Beckett, dorind să se deosebească de profesorul său James Joyce, a declarat drept bază a talentului literar nu bogăția limbii, pe care Joyce o elogia, ci sărăcia ei. Acesta a fost sfîrșitul epocii umanismului, potrivit lui Beckett: de acum înainte, omul nu este vîrful creației naturii, ci o neînțelegere. A sosit epoca distrugerii: nu a anihilării, ci a parazitismului.


Și cu cît obiectul este mai mare și mai semnificativ, cu atît mai mulți paraziți se pot hrăni din el și pentru mai mult timp. Și acesta nu este herostratismul, cînd distrugerea unei lucrări geniale și mari nu-i reduce semnificația, ci doar te face să regreți pierderea ei. Parazitul își ucide încet gazda din interior, transformînd treptat frumusețea maiestuoasă în ceva dureros și patetic. Și acest lucru este înfricoșător.

Astfel sînt modificate în ceva vulgar operele de muzică clasică și cele mai frumoase cîntece populare adaptate pentru a fi folosite la petrecerile corporative, dar cu noi texte de amatori sau indecente. Astfel pentru "lectura modernă" sînt vulgarizate producțiile teatrale, iar "Trei surori" sînt deja trei prostituate. Pentru ce? Toate aceste arderi ale Coranului și Bibliei, filme dubioase despre viața Mîntuitorului și a lui Muhammad. Pentru ce?

Și, bineînțeles, performanțele și întîmplările care au înflorit în subcultura modernă a tineretului. Toate aceste flash mob-uri, pichete în apărarea sau împotriva ceva: tinerii caută noi forme de auto-exprimare.

Și eu nu sînt împotriva inovației și a căutării acestor noi forme de auto-exprimare - aceasta este o bază necesară pentru dezvoltarea tuturor tipurilor de artă modernă, dar! Poți scrie fără majuscule și semne de punctuație, dacă cunoști bine limba maternă, dar nu și invers, poți zgîria orice prostie de pe un par și o scară, dacă poți scrie un sonet clasic pe loc în două catrene și două terțete.

Îmi amintesc de cazul descris de Benedikt Livshits în cartea sa "Săgetătorul cu jumătate de ochi", cînd frații Burliuk, care pregăteau legendara expoziție "Valetul de caro", au trebuit mai întîi să dovedească bunăstarea lor tatălui, un proprietar foarte bogat de pămînturi, care le-a plătit educația în școlile de artă, pictîndu-i portretul după tehnica lui Rokotov sau Levițki și mai multe peisaje în stilul lui Klever și Levitan. Abia după aceea, a fost dată permisiunea pentru "mîzgîleală".

Cînd am văzut lucrarea Olgăi Rozanova "Portretul Mamei", din 1911, realizat într-o manieră academică, cu penaj (ea învăța atunci la Dobujinsky și Petrov-Vodkin), m-am bucurat foarte mult - cu o astfel de școală poți face și modernism și abstracționism. Cu o astfel de școală poți face orice!

Dar prin asta și se deosebește postmodernismul de toate celelalte "-isme", că folosește în calitate de simboluri centrale ale operelor sale obiecte și teme tabu: ele nu pot fi comentate și atinse de cei neinițiați!

Cu cîțiva ani în urmă, regizorii și moderatorii acțiunii desfășurate în Catedrala lui Hristos Mîntuitorul nici nu s-au așteptat că vor putea atrage în jocul lor și să-i transforme în participanți pe înalții oficiali ai statului (Putin și Patriarhul Kirill) și vedetele lumii (Madonna și Sir Paul McCartney). Aici rezultatul a depășit toate așteptările.

La început, toate acestea mi-a amintit de un joc copilăresc, cînd un băiat de cinci ani în fața tatălui său spune în șoaptă: "Mama este proastă!" Apoi mai tare. Și continuă pînă cînd tata îi face observație că nu e voie să spună așa! Sau, la fel cum, un tînăr de cincisprezece ani atinge genunchiul unei fete și se mișcă pe picior în sus prin atingere spre locul rîvnit, pînă cînd primește o palmă. Ambii par să verifice: pînă unde se poate?

Așadar, organizatorii au înțeles post factum că undeva există un "nu se poate"! Și acum scuzele, că aceasta nu este ceea ce ați crezut, noi am vrut cu totul altceva, nu mai sînt acceptate. Găina nu mai sare înapoi. Desigur, există o remarcă curioasă făcută de prietenul meu, profesor, critic de artă și om, deși rus, dar foarte departe de ortodoxie. Mai exact - un ateu. El a menționat că clădirea Catedralei Hristos Mîntuitorul este de model "nou" și, prin urmare, nu este o operă de artă, dar dacă aceste "fete" ar dansa în Biserica de mijlocire a Sfintei Fecioare de pe rîul Nerl, el s-ar declara pentru pedepsirea lor. El nici măcar nu a observat că au fost jignite sentimentele credincioșilor. El pare să recunoască dreptul postmodernismului de a crea ceva, dar numai ceea ce nu ofensează valorile sale spirituale și acele capodopere care sînt sacre pentru el.

Mi-am amintit de ceea ce mi-a povestit un prieten de-al meu care, sosind într-un sat necunoscut spre sfîrșitul iernii, a dat jos țurțurii de pe streașina colibei în care s-a oprit. Stăpînii s-au supărat foarte mult și mult timp s-au plîns, dar nu au putut explica de ce nu trebuie de făcut acest lucru. Prietenul meu era un om meticulos și, pînă la urmă a aflat de la bătrînii din sat că, cîndva demult, după lungimea țurțurilor care s-au creat pe partea de nord și de sud, strămoșii noștri determinau cînd trebuie să semene grîul, ca să aibă o recoltă bună. De aceea ei nu trebuie dați jos, de altfel totul se va încurca. În sat demult nimeni nu mai seamănă pîine, dar tradiția este vie și nimeni nu o încalcă, cu excepția oaspeților necunoscători.

Am observat, nu o dată, cum persoanele în vîrstă insuflau tinerilor, auzind de la ei anecdote despre primele persoane ale statului. Nu, ei nu se temeau că, la fel ca în timpul lui Stalin, vor fi închiși sau cumva pedepsiți. Ei pur și simplu știu că despre primele persoane în stat, ca și despre Patrie, - nu e voie! Nici eu, uneori nu știu de ce nu e voie ceva. Dar cultura este un obicei! De aceea, despre patrie și mamă, Pușkin și Catedrala Hristos Mîntuitorul – nu se poate! Dar dacă se poate, atunci numai cu respect, care începe deja să dispară în fața tuturor.

Un călător cultural, un venetic de pe un pămînt nou necunoscut, dacă nu dorește război, în primul rînd află care simboluri, obiecte sau animale sînt totemice pentru această țară și sînt supuse tăcerii tacite și obligatorii, care idei sînt tabu și nu se pun în discuției. Dar dacă o persoană cu o cultură străină își permite să glumească și să-și bată joc de ceea ce este sacru pentru noi, atunci acesta este un dușman! El a venit cu război. Și trebuie tratat ca un dușman.

Iar compatrioților noștri lideri ai postmodernismului, și celor care îi urmează, vreau să le spun că zvastica fascistă, care apare din cînd în cînd pe pietre funerare evreiești (iar acestea sînt semne fascist, nu simbolul slavon vechi al solstițiului) nu este realizată de anti-semiți, dar foarte indirect, foarte profund indirect, de purtătorii acestei noi tendințe în artă. Acesta este postmodernismul!

Autorii lor sînt adepți de succes. Merită să-i certăm!

Oleg Reabov

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?