Cum trebuie să fie o copilărie fericită?

Cu începerea anului școlar această întrebare devine deosebit de acută. Despre aceea, trebuie oare maturii să le creeze copiilor ”condiții de rai” reflectează autorul ziarului rusesc «Культура». Multe dintre problemele vizate de el ne privesc și pe noi. Publicăm varianta prescurtată a materialului.

În cadrul actualelor discuții, în mediul public, despre copii și copilărie de obicei auzim cuvintele ”a apăra”, ”a îngrădi”, ”a salva”. Așa se vorbește despre valorile cele mai de preț. Într-adevăr, copiii sunt tot ce avem mai scump. Societatea – direct sau indirect – chiar finanțează procrearea. O situație oarecum unică în istoria mondială.

Copilăria nu întotdeauna a fost vaca sacră a civilizației umane. Milenii în șir copiii erau, de facto, ”ființe subumane”, nevoite să-și capete un loc sub soare cu eforturi incredibile. Și numai dezvoltarea și complexitatea lumii, noile cerințe fașă de dezvoltarea personalității au permis crearea acestei ”oaze” de viață a fiecăruia dintre noi, perioada de libertate necesară căpătării cunoștințelor și a experienței de viață.
Cu toate plusurile sale, această paradigmă are și pietre subacvatice. ”Raiul” devine așa de atractiv pentru copii, că mulți nu doresc să se maturizeze. Duc același mod de viață fără griji, nu se scufundă în problemele lumii adulților, pe care trebuie să le rezolva ”altcineva”. Parazitează pe ”copilăria fericită”, născocită de maturi. În plus, ceea ce este deosebit de actual pentru Rusia, societatea nu-și închipuie de ce fel de cetățeni are nevoie și cum să-i educe. Cum trebuie să fie acești ani de ”copilărie fericită”, ca să dezvolte și nu să pervertească. Spre deosebire de aceeași Uniune Sovietică, în care exista o înțelegere clară de ce anume avem nevoie pentru a construi ”viitorul luminos”.
Din fericire, concepția cum că școala este doar locul care prestează copiilor ”servicii de educație” , de aceea învățătorii nu trebuie să educe pe nimeni și nu răspund de nimeni, a rămas în trecut. Dar problema nu a dispărut. Personalul didactic nu corespunde unor sarcini de proporții nici ca nivel de educație, nici ca grad de înțelegere a scopurilor și sarcinilor. De bine – de rău, în școală a revenit educația patriotică, însă în forma în care exista în anii 80. Nici rețete noi, nici cuvinte noi nu au fost găsite, fapt care a provocat și cadrelor didactice, și copiilor o respingere firească. Cauza – faptul că statul însuși se află în derută și nu știe ce anume dorește de la generația în creștere și ce sarcini pune în fața ei. Unica teză înțeleasă, chiar dacă e prost realizată - avem nevoie de cetățeni-patrioți. Dar mai departe încep problemele. Trebuie oare sistemul de educație să poarte un caracter etico-moral? Dacă da, atunci care anume și cum să-l incorporăm în mințile pedagogilor înșiși?
În această situație de ”pauză”, întreaga responsabilitate și povară în educarea copiilor iarăși cade pe umerii familiei. De aceea avem deosebită nevoie de familii sănătoase, puternice, bune. Maturii trebuie să se elibereze de farmecul raiului de consum, în care copiii trebuie mereu răsfățați, distrați, copleșiți cu daruri, protejați de viața reală și tot felul de obligațiuni. Cel mai bun lucru, pe care îl puteți face pentru un copil, e să-l includeți de mic în viața matură și creativă. Ca pe un membru al echipei, care trebuie și poate contribui, în măsura posibilităților sale, la cauza comună.

Cum lumea adulților a fost lipsită de copilărie

Fiecare dintre noi, amintindu-și de copilărie, zîmbește involuntar. Ne amintim de părinții grijulii, de primele descoperiri, de cunoașterea frumosului în natură și artă. De grădinițele de copii, de școli, de curte, prieteni, jucăriile preferate. Însă nu întotdeauna a fost așa.
Înainte vreme, copilăria obișnuită pentru noi nu exista. Munca copiilor, pedepsele constante, foamea, neajunsurile – de asta aveau parte strămoșii noștri pe parcursul istoriei. Am încercat să urmărim cum anume copilăria a început, într-un final, să fie percepută ca ceva autosuficient, și ce i-a costat pe copii această luptă.
Nouă doar ni se pare că ”copilăria” a existat dintotdeauna. De fapt, ca perioadă deosebită a vieții omului, în cultură și în politica de stat ea s-a format nu demult . În lumea precreștină, în majoritatea civilizațiilor, nou-născutul nu avea implicit dreptul la viață. Pruncii nedoriți, care urmau să devină paraziți suplimentari, erau pur și simplu aruncați la gunoi.

De facto, în Europa fenomenul copilului care are dreptul implicit la viață a apărut odată cu creștinismul. Să ne amintim, Hristos spunea «Fiți ca niște copii!». Dar înainte ca în viața socială să apară fenomenul copilăriei, vor mai trece multe secole. În tot acest răstimp viața copiilor era extrem de grea. Mortalitatea infantilă monstruoasă, în rezultatul căreia în familie supraviețuiau doar jumătate dintre copii, determina o atitudine dură și pragmatică față de urmași. Valoarea vieții unui micuț era aproape de zero. Ea era determinată de condițiile, economice în special, în care se afla familia nou-născutului.
Cu fiecare generație nouă, în mare măsură grație medicinii moderne, igienei și ca urmare - reducerii mortalității infantile - fenomenul copilăriei devine mai extins și mai accesibil. Chiar și în țările cele mai sărace copiii încep să fie percepuți ca copii, și nu ca adulți ”nefinisați”, ”imaturi”. În rezultat, copilăria devine locul ideal în care mediul are efect de seră, ”o cameră a copilului” în care este plăcut să revii pe parcursul întregii vieți. Dar ce atitudine față de copii a existat înainte ca în cultură să se formeze ”copilăria”? Și de ce într-un anumit moment istoric ”copilăria” devine necesară și începe lupta pentru ea?

”Imaturii”

Nefiind subiectul unei reflecții deosebite, în stare embrionară fenomenul copilăriei a existat mereu în cultură. În antichitate și Evul mediu era dificil să fie urmărită la concret mortalitatea infantilă, atragerea copiilor în procesele sociale de bază. Dar o anumită înțelegere a problemei ne-o oferă reflectarea chipului copiilor în cultură.
Mitul – elementul-cheie nr.1 — plasează copilăria zeilor și a eroilor în canavaua comună a subiectelor culturale. Grecii antici cu categoriile lor de vîrstă deja formate au fost primii, care au creat un mit vast al copilăriei. Acest mit organizează în jurul său mediul în care copiii se pregătesc de maturitate și în care copilăria în sine nu are valoare intrinsecă. Drept exemplu al acestui mediu poate servi societatea din Sparta și formațiunile de ”selectare” care aveau loc pe teritoriul Greciei antice.

Aceeași atitudine față de copii a existat și în Evul mediu. Istoricul francez F.Aries scria: ”Asta nu înseamnă că copiii erau total neglijați, că nu se îngrijeau de ei. Noțiunea de ”copilărie” nu trebuie confundată cu cea de dragoste pentru copii: ea înseamnă conștientizarea naturii firești a copilăriei, care îl deosebește pe copil de un adult, fie și tînăr. În Evul mediu nu exista această conștientizare. De aceea cum numai copilul se putea descurca fără permanenta grija a mamei, a dădacei sau a doicii, el aparținea lumii adulților”. În Evul mediu, chipurile copiilor erau polare și episodice. Pe icoane, proporțiile pruncului Hristos amintesc mai degrabă de un adult mic, nu de un prunc. Pruncii în sine erau considerați creaturi păcătoase și dacă ei mor înainte de a fi creștinați, sufletul lor pleacă în iad.

Obligațiile copiilor

Din fragedă copilărie, le erau aplicate pedepse corporale, practică care mai persistă și azi. Literatura fixează exemplele unor bebeluși de 3-4 luni, supuși diferitor genuri de abuz fizic în scop educațional. Intensitatea măsurilor educaționale crește odată cu copilul, instrumentarul lor se extinde, deoarece infracțiuni și motive de pedeapsă devin tot mai multe. Cugetătorii din trecut, de la Platon la teologul Aurelius Augustin, se pronunță pentru pedepsele corporale, descriind contribuția neprețuită a lor în dezvoltarea personalității, inclusiv a celei proprii.

Inclusiv în sec. ХХ, de la doi ani copiii țăranilor muncesc în cîmp. Odată cu mecanizarea industriei în manufacturi și fabrici, mine și alte întreprinderi, copiii încep să muncească nu de la doi, ci de la patru ani. Munca grea îi împinge să cerșească și să comită crime, pentru care ei erau trimiși în casele de muncă, spre ”corecție”. Munca copiilor era mai ieftină, de aceea în Marea Britanie , Prusia, Franța sec.ХIХ peste 40 % dintre muncitori nu evau 18 ani împliniți. Asta în timp ce la fabricile britanice ziua de muncă era de 13 ore, egală pentru bărbați, femei și copii. Obișnuitele concedii nu existau , iar unica zi de odihnă de cele mai multe ori exista doar formal.

Pruncul care salvează lumea

Totuși, în paralel , spre finele perioadei medievale, în cultură este lansat procesul de reconștientizare a importanței copilăriei și a statutului de copil în sine. Astfel, epoca Renașterii cu spiritul ei anti-medieval și admirația pentru tinerețe, așa de pronunțată în arta antică, face un pas enorm spre copilărie. Renașterea introduce, pe de o parte, proporții reale în redarea imaginii bebelușilor, de pe alta – îi aseamănă cu îngerii. După care este creată industria jucăriilor scumpe și frumoase pentru copii, ceea ce la fel poate evidenția statutul familiei.

Cugetătorii religioși ai Contrareformei se pronunță împotriva acestui comportament. Răspunsul lor este romanul educativ și noua literatură instructivă, care creau chipul ideal al adultului, spre care trebuie să se tindă. Pe parcursul sec.XIX romanele care educau calitățile morale ale copilului fac poarte din lista obligatorie pentru studiere.

Balada «Regele pădurii», scrisă de Goethe în a.1782, este prima apariție a personajului-copil în literatură. După Goethe va apare generația romanticilor germani, care se adresa copilăriei și crea chipul actual al copilului. Anume romanticii au reabilitat copilăria. Ei au creat pentru copii o literatură specială, care arată importanța jocului. În cultura romantismului apare ideea camerei pentru copii, ca un spațiu deosebit în casă și în biblioteca pentru copii.

În locul poveștilor, au venit genurile didactice populare, ai căror eroi erau adesea copiii. Cititorul de la sf. sec.XVIII — începutul sec. XIX descoperă nu doar exotica unor țări aparte și a insulelor exotice, spre care atrăgea Iluminismul, dar și întreaga lume. Lume, care un timp îndelungat a rămas neobservată. Lumea copilăriei oamenilor. Sclipirile sumbrului geniu german străbat rapid Europa, creează povești naționale de tip nou, apoi – romane consacrate problemei copiilor. Așa apar vagabonzii năpăstuiți ai lui Andersen, Dickens, Hugo, care își croiesc calea din romantism spre realism.

Adresări permanente către sine-copilul au Anenschii, Țvetaieva, Esenin. Anenschii și Mandelstam se adresează Dumnezeului-prunc în mai multe din poeziilor lor.

După secolul de argint, în Rusia apare literatura pentru copii. În anii 20 ai sec. ХХ are loc o explozie a literaturii pentru copii de orientare partinică. Își încep activitatea Ciucovschii, Marșac, Barto, care cu eforturi comune au creat veacul de aur al literaturii noastre pentru copii. Împreună cu poeții, apar pedagogi, psihologi, alți savanți interesați de lumea copilăriei și a copilului în sine. Prin complicarea sistemului de cunoștințe despre omul mic, secolul trecut a creat acea copilărie, pe care o cunoaștem noi – nu simplă, dar nici mistificată.

Statul și copilăria

Odată cu reabilitarea copilăriei în cultură, un pas deosebit și decisiv în acest sens îl face statul. Cunoaștem că politica statului în domeniul copilăriei este un fenomen relativ recent. În țările Europei el se stabilește la sf. sec. XIX , odată cu primele încercări de a desfășura o politică socială vastă (primele inițiative de acest fel le vedem în Germania lui Otto Bismarck). Se formează și înțelegerea primară a drepturilor copilului și cum trebuie ele realizate.

Autorii cărții «Социальная политика и мир детства в современной России (Politica socială și lumea copilăriei în Rusia modernă)» menționează: «...Înțelegerea primară a drepturilor copilului s-a format prin conștientizarea specificului corporal al copilului. Copilul trebuie să fie hrănit – el nu trebuie să tragă foame. Copilul trebuie să beneficieze de asistență medicală. Deplasarea copilului trebuie să fie reglementată de un adult – în scopuri de securitate. Copilul nu trebuie să fie supus pedepselor fizice și violenței ».

Dar apare și obiectivul protejării copilului de grozăvia capitalismului industrial. Pe acest fondal se desfășoară campania publică care s-a soldat cu un șir de inițiative legislative: prima ”Lege privind săracii”, adoptată de Marea Britanie în a. 1834 (Poor Law Amendment Act) determină dreptul copiilor la securitate și familie, lucru care pentru prima oară a permis o oarecare restricționare a muncii copiilor.
Numeroasele proteste contra condițiilor monstruoase de muncă infantilă au dus la aceea,că spre mijlocul secolului s-au îmbunătățit condițiile de muncă ale copiilor. Astfel, în a.1847 în Marea Britanie ziua de muncă a copiilor a fost redusă la 10 ore (la fel și a femeilor). În Prusia, în a.1853 intră în vigoare legea, conform căreia copiii pot începe biografia de muncă de la 12 ani, și doar 6 ore/zi. În lupta pentru copiii Prusiei s-a inclus Departamentul militar : totala muncă infantilă a copiilor din păturile inferioare ale societății împiedica recrutarea tinerilor în armată.

În aceeași Mare Britanie, spre sf. sec. XIX, multe organizații obștești au desfășurat a campanie activă împotriva mamelor care își omorau, de facto, pruncii - îi lăsau fără îngrijire și hrană, nu se îngrijeau de copiii bolnavi sau îi supuneau violenței fizice. La un moment dat, în Camera Lorzilor a ajuns un raport detaliat despre violența față de copii în familiile muncitorești. Astfel, în a. 1872 a fost adoptată legea care înăsprea pedeapsa mamelor ucigașe de copii. Totuși, mult timp se credea că statul nu are dreptul să se implice în viața familiei. Să zicem, normele moralei victoriene prescriau direct , că autoritatea tatălui este indiscutabilă, în fața ei orice lege nu are valoare. Despre aceasta lordul Shaftsbury a spus că ”inevitabilitatea amestecului în treburile familiei pare un rău mai mare ca toate plusurile protecției copilului”.

Reconștientizarea rolului statului în viața familiei și ca urmare – controlul mai riguros al autorităților – au devenit posibile odată cu apariția politicii demografice, căreia Michelle Foucault i-a consacrat primul volum al ”Istoriei sexualității”. În opinia filozofului, cum numai statul înțelege importanța economică a natalității înalte și a mortalității infantile reduse, el începe să născocească diverse metode de control în sfera căruia nimerește în special familia.
Astfel, la începutul sec. XX în multe țări europene au fost adoptate legi privind pedepsirea părinților care au încălcat drepturile copilului. În cartea ”Politica socială…” se menționează că «se formează un sistem al serviciilor de control a familiilor , apar specialiști care controlează comportamentul părinților… Apar instituții speciale închise, întreținute de stat, - începe formarea sistemului public de educație socială a copiilor ».

Viitorul minunat

Azi copilăria este timpul unei atitudini speciale față de om. Un timp deosebit, gingaș, protejat de orice pericol. Ca într-un sanctuar medieval, înconjurat de armadele dușmane, copilul este ferit de orice griji și temeri, lipsuri și obligații ale vieții mature. Desigur, secolul XXI încă nu se poate lăuda cu faptul că a dezrădăcinat definitiv abuzurile față de copii. Există țări în lumea a treia, în care munca infantilă mai este practicată masiv. Însă schimbarea globală în înțelegerea importanței colosale a copilăriei s-a produs, și poate că este unica temelie puternică a viziunii optimiste asupra prezentului ,dictată de progres.

Astăzi statul percepe copiii ca pe un capital social. Putem spune că el a luat ”copilăria” din numărul mare de curente culturale, pentru ca în baza ei să-și construiască politica demografică. Și acum statul mizează pe educația școlară, nu pe cea tradițională. Noile modele educaționale nu mai constau în transmiterea experienței parentale, ci în depășirea acesteia.

Dar iată ghinionul: distrugerea familiei tradiționale a adus la aceea, că statul a avut nevoie de investiții colosale pentru ca oamenii să-și formeze o familie. Acum nu tradiția, ci capitalul matern, apoi și controlul social și medical strict asupra copilului și a părinților săi a devenit durerea de cap a statului, care a decis să controleze natalitatea cetățenilor săi. Iar odată cu aceasta și valoarea ”maturității” a devenit discutabilă. Noi deja vedem cum accentul necondiționat asupra copilăriei în cultura contemporană a născut o armată întreagă de ”infantili” – oameni care din răsputeri își îndepărtează intrarea în lumea maturilor.

Ce riscuri există în acest context? Priviți dezordinile care cutremură azi Occidentul. Oare nu vedem, de fapt, ”educarea copiilor”? Gloata căreia nu-i place ceva, capabilă doar să distrugă monumente (numărul cărora se va epuiza degrabă) și să jefuiască magazinele. Ei nu par a fi oameni capabili să întocmească un plan de acțiuni pentru modificarea realității, pe care să-l îndeplinească. Ei nu au viitor. Ei vor fi mințiți, calmați de cedări formale, așa cum de obicei adulții îi conving pe copii, și trimiși înapoi în apartamentele lor — de fapt, în camerele pentru copii, în care copiii de 30 de ani, înfuriați, se vor calma și vor reveni la vechile jucării.

Evghenii Dobrov