Cum arta de a-i asculta pe alți oameni ne face mai buni

Carl Rogers, unul dintre cei mai eminenți psihologi ai secolului XX, punea mai presus de orice abilitatea de a asculta, și anume cu ajutorul ei obținea ameliorarea stării emoționale a pacienților săi și ”auto-actualizarea” lor. De altfel, nu trebuie să fii un psiholog deosebit, pentru ca să-l auzi pe un alt om, căci atenția cuvenită nu doar îl ajută pe interlocutorul nostru să se deschidă, ci ne mai îmbogățește și pe noi înșine. Citiți articolul autorului britanic M.M.Owen despre aceea cum să înveți arta de a asculta, dar și despre aceea de ce neatenția, cu toate neajunsurile ei evidente, așa și nu este considerată de societate ca ceva condamnabil.

***

În a.1935 Ernest Hemingway oferea, în revista Esquire, un sfat tinerilor scriitori: «Dacă oamenii vorbesc – ascultă-i… Majoritatea oamenilor niciodată nu ascultă ». Deși Hemingway a fost unul dintre eroii adolescenței mele, pe la 25 de ani am înțeles: eu reprezint acea majoritate, și eu niciodată nu ascult.

Iar dacă ascult, oricum mă concentrez asuprea mea și-s mereu distras. Dar la un moment dat am încercat să mă înțeleg mai bine pe mine însumi, pentru ca într-un final să-i aud pe alții.

De obicei, despre abilitatea de a asculta se vorbește în contextul comunicării profesionale: să știe a asculta trebuie liderii și îndrumătorii, pentru ceilalți parcă nu e obligatoriu. O atare desconsiderare este o adevărată rușine.

Personal, am avut nevoie de foarte mult timp ca să înțeleg, că ascultarea atentă este un fel de truc magic, în care ambii interlocutori se înduioșează, înfloresc și devin mai puțin singuratici.

Și am mai descoperit, că Carl Rogers, unul dintre cei mai eminenți psihologi ai sec. XX, a numit această aptitudine subestimată «ascultare activă». În general însă, abilitatea de a vorbi bine și a pune corect întrebări este una dintre cele mai puternice și accesibile forme de relații între oameni.

În zilele cele mai rele eu ascultam de parcă eram în regim de pilot automat. Temele politice sau filozofice mă transformau într-un tip plicticos sau într-un huligan. Chiar și în lucrurile mărunte, oamenii evitau să nu fie de acord cu mine, știind că asta va duce doar la iritare și refuzul de a asculta argumentele lor. În viața personală prea des uitam să-mi susțin partenerul. Aproape că nu puneam întrebări serioase prietenilor mei. Îmi plăcea să discut cu ei glume și intrigi, dar nu doream să-i întreb despre lucruri cu adevărat importante.

Iată unde incapacitatea de a asculta este cea mai dăunătoare: ea semnalizează oamenilor din jur că nu aveți grijă de ei, iar dacă aveți grijă – o faceți nu foarte bine. Acum oamenii se vor întreba de două ori înainte de a vi se destăinui sau a vă cere sfatul. Și nu se vor mai bizui pe dvs., căci noi înclinăm să ne bizuim doar pe cei , pe care îi credem generoși.

Toate acestea invocă un tablou destul de sumbru. Dar nici să exagerez nu vreau – nu eram un monstru. Aveam grijă de alții și puteam arăta aceasta. Eram iubit, și îmi trasam drumul în viață, probabil, în exclusivitate grație carismei.

Poate, acesta este tristul adevăr: poți trăi o viață fiind un ascultător prost, căci oamenii s-au deprins să ierte lipsa atenției.

***

De ce noi percepem incapacitatea de a asculta ca pe ceva de la sine înțeles? Cred că deoarece e dificil să înveți a asculta, știm cu toții acest lucru. La fel ca și toate formele de autoperfecționare, ca să distrugi carapacea neatenției e nevoie de intenție și - în mod ideal – de îndrumare.

Descoperind lucrările lui Rogers, am conștientizat că înțelegeam incorect multe discuții. Ascultătorul activ «nu percepe cuvintele pasiv, el încearcă activ să sesizeze în cele auzite fapte și sentimente, și încearcă să ajute vorbitorul în soluționarea problemelor lui». Era poziția pe care eu o abordam doar de la caz la caz.

Către anii1940 Rogers a elaborat o nouă abordare a psihoterapiei, numită «umanistă» și «orientată spre persoană». El socotea că oamenii nefericiți nu-s distruși, ci «blocați». Spre deosebire de reprezentanții metodelor psihoterapeutice care predominau pe atunci (psihanaliza și behaviorismul) , Rogers era convins că terapeutul trebuie să fie nu cel care rezolvă problemele clientului, ci un fel de moașă experimentată, care scoate din client soluțiile, pe care acesta le are deja. El credea că toți oamenii poartă în sine dorința de a se «auto-actualiza» și că sarcina terapeutului este să cultive această dorință, să «elibereze și să întărească omul, nu să se implice în viața lui». Iar cheia pentru a atinge acest scop era ascultarea atentă, concentrată, «activă».

Rogers credea că problema de bază este faptul, că conștiințele-s izolate unele de celelalte, iar între ele există desișuri de zgomot cognitiv. Depășirea zgomotului necesită efort. Pentru a asculta bine, «trebuie să pătrunzi în interiorul vorbitorului și să înțelegi ce anume îți comunică el ». Acest salt empatic necesită eforturi mari. E mult mai ușor să judeci dintr-o parte despre un punct de vedere străin, să-l analizezi și să-l clasifici. Da să privești lumea cu ochii altei persoane este foarte dificil. Adolescent fiind, eram un ateist convins, și un adept convins al stîngii. Eu vedeam lucrurile simplu: toți credincioșii îs creduli, iar toți conservatorii – psihopați (sau, cel puțin, nesimțiți). Eu puteam împărtăși acest punct de vedere maniheic numai din cauza că nici nu încercam să-i înțeleg pe acești oameni.

Un alt bloc al psihicului meu, descris de Rogers, este convingerea că oricine dintre cei cu care vorbesc este mai prost ca mine. O atare aroganță este pur și simplu fatală pentru abilitatea de a asculta:

«Dacă nu vom ști să demonstrăm respectul sincer și valoarea potențială a altei persoane, nu vom fi ascultători buni ».

Mai înainte, în zilele proaste eu așteptam ca un prădător ocazia să-l înjosesc pe cineva sau să-l pun la punct. Căutam intenționat semne că omul nu are dreptate. Dar, scrie Rogers, pentru a asculta bine «noi trebuie să creăm un climat care să nu fie nici critic, nici apreciativ, nici moralizator ».

«Deseori emoțiile noastre nu ne permit să ascultăm », — mai scria el. Mai pe scurt, în mare parte incapacitatea noastră de a asculta se reduce la lipsa autocontrolului. În loc de aceasta, noi simțim o înviorare, selectăm asociații, ne vin idei neobișnuite (iată la ce ne servesc convențiile sociale: pentru ca la mesele de gală să nu discutăm despre religie sau politică). La 21 de ani eu nu puteam trece sub tăcere, dacă cineva susținea că muzica-pop este un fenomen normal, sau că există careva trăsături ispășitoare pentru capitalism. Din acest motiv îmi era dificil să ascult opinia altora. Iată de ce, spune Rogers, neintervenția este una dintre principalele abilități în ascultare. Răbdarea.

«Să te asculți pe tine, — scria el, — e necesar pentru a-i asculta pe alții ».

Aici este evidentă analogia cu meditarea: nu alerga după fiecare idee, nu reacționa la fiecare eveniment intern, fii concentrat în continuare. Acum în timpul unei discuții eu mereu încerc să-mi tot spun: reacționează, intervină doar dacă ești invitat să o faci, sau dacă acest lucru va fi evident oportun. Aici e nevoie de practică, poate de practică infinită.

Trebuie să ne împotrivim dorinței permanente de a focusa conversația pe propria noastră persoană.

Dacă prietenul îmi spune că vrea să viziteze Tailanda, eu trebuie să mă opun dorinței egoiste de a comenta dorința lui, și ar trebui să-l întreb «de ce anume Tailanda»? Sociologii numesc asta «reacție de susținere». Să asculți bine înseamnă să te distanțezi de tine însuți și să-ți concentrezi atenția asupra altcuiva.

***

La fel și meditarea, ascultarea activă necesită efort. Noi în permanență întreținem un dialog interior, care involuntar se revarsă din creierul nostru în vorbire. Pentru a opri acest flux interminabil, trebuie să depunem efort. Este necesar, căci chiar și cele mai bune intenții ale noastre ar putea fi egoiste. Noi putem să nu observăm acest lucru, spune Rogers, dar de regulă propria noastră interpretare este «reacția la propria noastră necesitate de a vedea lumea într-un anumit fel». După ce am început să urmăresc propria mea manieră de a asculta, am observat că îmi vine foarte greu să le dau oamenilor posibilitatea de a-și termina fraza. Am observat un val infinit de nerăbdare, care îmi captează atenția. Dorința de a pune întrebări, care de fapt nu erau întrebări, ci impunerea opiniei mele, deghizată în întrebare. Am început să înțeleg: cel mai bun lucru, pe care îl pot face, este să tac și să aștept.

Munca unui ascultător activ este să fie alături și «să cugete împreună cu oamenii, nu în locul lor sau despre ei ». Pentru asta trebuie să ciulești urechea la ceea ce Rogers numea «sens general». Deseori sentimentul este ceea ce este exprimat de fapt, iar conținutul – un fel de ventriloc împăiat. Pentru a prinde sentimentul e nevoie de o concentrare veritabilă, mai ales că asemenea semnale neverbale ca ezitarea, mormăitul, schimbarea pozei pot fi decisive în asemenea cazuri.

Un ascultător prost se poate preface că e interesat, dar nu va avea efect. Rogers scrie, că oamenii se feresc de «interesul simulat» și pe dreptate îl apreciază ca fiind «gol și sterp». Ascultarea sinceră presupune un amestec de libertate a voinței, compasiune, atenție și angajament. Asta «necesită practică» și «poate necesita schimbări în obiectivele noastre de bază ».

Evident, faptul că Rogers a fost un ascultător bun i-a influențat viața. Rogers a descoperit că «abilitatea de a asculta cu empatie aduce vindecare și eliberare în terapie, dar și în alte cazuri ». În memoria tuturor celor care l-au cunoscut, Rogers a rămas ca un ascultător excelent.

Faptul că el a știut să-și realizeze teoriile trebuie să-i inspire pe mulți dintre noi. Toți vor să fie ascultați. Analizați-vă propria experiență, și veți descoperi o legătură directă între oamenii care vă iubesc, și voi simțiți asta, și cei care într-adevăr ascultă ceea ce spuneți dvs. Noi ne îndepărtăm de persoanele care nu ne întreabă nimic. Și întotdeauna ne atașăm de cei care ascultă așa de stăruitor, că trag din noi ceva nou, și aud chiar și ceea ce noi nu am spus.

Cu toții, arătăm partea cea mai bună a noastră pentru a contribui la creșterea personală a celor dragi. Noi vrem să-i ajutăm în a se deschide, a deveni mai superiori, a cugeta mai bine. Dinamica acestor relații poate fi nu la fel de directă ca într-o consultație cu un terapeut, dat fiind că aici există mai multă egalitate, dar dacă avem relații sănătoase, dorim ca cei din jurul nostru să prospere. Abilitatea de a asculta este calea cea mai simplă.

Fii atent cu oamenii, și ei vor simți forța eliberatoare a atenției tale și vor dezvolta «o profundă încredere în sine». Dacă nu dorim asta pentru prietenii noștri, nu le suntem prieteni.

Într-adevăr, ascultarea atentă poate fi privită ca o practică aproape spirituală. În timpul ședințelor de terapie reușite, spune Rogers, și terapeutul, și clientul pot cădea într-o «stare asemănătoare unei transe ».

***

Poate pentru Dvs. e prea mult. Poate, ați prefera ca ascultarea activă să fie percepută drept bune maniere, sau un truc elegant. Însă abilitatea de a asculta poate fi un act de generozitate irațională. Pot trece luni și chiar ani, înainte ca oamenii pe care i-ați ascultat să vă plătească cu aceeași monedă. Dar cel mai probabil nu veți primi nimic în schimb. Doar rareori oamenii vor observa eforturile Dvs., nemaivorbind despre aceea ca să vă mulțumească direct. Și totuși, oamenii merită generozitatea Dvs.

Căci ascultarea activă nu este un altruism curat. Abilitatea de a asculta, spune Rogers, este «experiența creșterii personale». «Caruselul sufletelor» este infinit. Oamenii duc o viață profund simțită și interesantă, și îți pot deschide accesul spre lumile pe care altfel niciodată nu le-ai fi cunoscut.

Dacă vom învăța să ascultăm cu adevărat, ne vom extinde propriul intelect și diapazon emoțional, și vom simți că lumea este plină de mistere și descoperiri minunate.