Cugetări despre putere, morală și soarta lumii noastre. Partea 2

În prima parte a studiului nostru am vorbit despre natura puterii. Să continuăm tema. Puterea ține de morală, istorie și soartă. Înainte de a vorbi despre morala, istoria și soarta omenirii, să analizăm noțiunea de putere. Nu tot ce e viu se poate bucura de favoarea ei.

Marele și controversatul filozof german Friedrich Nietzsche credea că aspirația spre putere îl conduce pe un om adevărat. Autorul nu este de acord cu acest postulat. Pentru mine este mai apropiată poziția altui mare neamț, Arthur Schopenhauer, că voința de a trăi stă la baza întruchipării noastre. Însă problema puterii este așa de importantă, că trebuie studiată profund și la subiect.

Cugetări despre putere, morală și soarta lumii noastre. Partea 1

Vorbind despre rolul omului și principiile de bază ale puterii, să argumentăm faptul că sursa puterii este omul – asemănarea lui Dumnezeu. Omul inițial – copilul, poate chiar incarnarea Celui de Sus. Desigur, nu se referă la întregul neam, ci la acel subiect total, care întruchipează în sine mai toate caracteristicile de bază și principiile existenței divine, a stării divine, a esenței divine. Cine este acest om? Cum, în existența lui, puterea se raportează cu traiul și timpul? Ce este puterea, pentru el? Ce anume îi conferă puterea aceasta, și de ce anume el și nu altul, de ce omul și nu altcineva? Și principalul – cine este omul și care este misiunea lui?

Pentru început vom încerca să urmărim teoriile sănătoase, naturaliste, care dezvăluie esența puterii și a omului.

Tradiția abrahamă – o doctrină religioasă foarte interesantă și problematică. Se referă și la iudaism, și la creștinism, și la islam. Acum însă vom apela la cealaltă latură a medaliei, mai necunoscută și misterioasă pentru noi. Nu-i de mirare că toate doctrinele tradiționale, aflate la baza culturii și civilizației, vedeau omul la rădăcina universului. Să zicem, zoroastrismul și religia mai timpurie, mazdaismul. Conform ei, la baza civilizației antice, în Epoca de Aur, a fost Yima, fiul lui Vivahvant. Conform credințelor mai ortodoxe ale mazdaiștilor, el era regele Pămîntului. Multe doctrine religioase ne vorbesc despre aceea, că el era și Dumnezeu în același timp. Așa cred kafirii din Kafiristan, ultimii adepți afgani ai celei mai ortodoxe, timpurii forme a mazdaismului, care locuiesc la Hindu Kush. Trăind azi sub presiunea talibanilor-musulmani, kafirii care se închină focului își numesc zeitatea Imra.

Zoroastrienii îl numesc pe Imra Yima Strălucitorul, căci conform credințelor acestora în anii domniei el era așa de bun, că emana mereu o strălucire care radia din hvarna sa. Magii iranieni numeau hvarnă sursa de putere și forța care aparține doar sufletelor curate. În timp ce Yima păstra dreptatea, hvarna îi aparținea lui și deci lui îi aparținea puterea asupra întregului univers.

Despre acest zeu din Epoca de Aur poetul iranian Firdousi (sec.X î.e.n.) în «Cartea regilor», nemuritoarea sa creație istorică, mitologică, religioasă, scria: «Astfel veac după veac au trecut trei sute de ani. Pe atunci, omul nu cunoștea moartea». Dar în conformitate cu versiunea care a triumfat în vremile de după reformă, Yima a devenit trufaș : «Lumea este așa cum am făcut-o eu ». Astfel Yima s-a crezut superior zeului și a fost lipsit de hvarnă.

Vom menționa din nou, că aceasta este o versiune ulterioară. Conform mitului inițial, Yima însuși era un zeu, fiind și frate cu Manu, domnitorul Manvantarei, iar conform Avestei – chiar cel care domnește în epoca Manu, dat fiind că doar el a supraviețuit marelui potop și glaciației care l-a precedat. Vă închipuiți: a fost așa de demult, că Epoca lui de Aur a precedat Epoca de Gheață.

Dreptul de a guverna

În ciuda tezei comune că istoria este un progres neîntrerupt, unele credințe presupun că nu este așa. La baza istoriei, cred ele, stă descendența, pierderea principiilor inițiale de curățenie divină și perfecțiune a omului. Cel care inițial a fost zeu, a devenit o făptură terestră ca urmare a prăbușirii guvernării sale.

Discreditarea rolului omului este nu doar o rebeliune împotriva omului, ci o rebeliune împotriva Dumnezeului său, care la început a fost lipsit de statutul de zeu, apoi – de cel de rege, apoi, separat de om, Tatăl a fost opus fiului, redus la rolul de animal și rob.

În prezent are loc nimicirea esenței imaginii Tatălui și sugestionarea unor principii și baze de existență non-umane. Adevăratul Dumnezeu este transformat în diavol doar pentru faptul, că se opune tradiției celor aflați la putere. Iar El se opune și se va opune în continuare, căci este veșnic și nemuritor, și nimic nu-i poate învinge voința, chiar dacă și ultimul ostaș i-a întors spatele. Dumnezeu este fiul timpului și regele lui, deci vremea Lui încă nu a venit.

Iar excluderea lui Dumnezeu din sistemul de coordonate ține doar de faptul, că El este om. «Zeii» noi nu mai au chipul omului – mai degrabă, ei reprezintă ceva extraterestru și străin neamului omenesc, căci ei și oamenii se află în stare de subordonare, în situația suveranului și a sclavului.

Și din nou revenim la hvarnă. Anume prezența ei, conform legilor arienilor din Iran, conferea dreptul la domnie și egala cu zeii. Regele nu-i doar un reprezentant – el însuși este întruchiparea zeului terestru și dacă respectă tabuurile necesare, el conduce această lume și regatul său. Hvarnă, sau Farr se numește acea esență internă de lumină, carisma divină care conferă dreptul la putere, forță și o soartă fericită; ea este o părticică a soarelui, căci Farr este și Soarele. Literal - «glorie și măreție, putere supremă».

Hazul nu întotdeauna înseamnă bucurie

Se crede că la început Farr era simbolul lui Dumnezeu, ulterior – sursa sacră a bunurilor fără o personificare concretă. Hvarna era primul atribut al puterii șahilor-regi, ca o chezășie a alegerii divine. Farrul Keyanizilor, dinastia regilor iranieni, este invocat în multe texte sacre. Farr aveau și ostașii, și eroii.

În general, reieșind din tradiția religioasă iraniană, Farr aveau toți oamenii pentru care acesta este întruchipat în fericire, succes, bogăție. «Nu faceți haz de nimeni, căci cei care fac haz ajung să fie batjocoriți ei înșiși, și farrul lor (= fericirea) este nimicit ». Desigur, pentru lumea noastră este o sentință foarte complicată, deoarece azi în cercurile para-culturale să-ți pierzi capul e mai lesne ca să încetezi ascensiunea măreață în ochii proprii, cu ajutorul ironiei și batjocoririi.

Hazul diferă mult de bucurie. Ca satiră, hazul este caustic, dar îndreptățit de condițiile sociale și politice ale existenței noastre. Batjocura este o înjosire, cel care înjosește trebuie să știe că el nu cunoaște căile Domnului, și că pentru el este închisă calea predestinării. Batjocura nu este semnul deșteptăciunii, ci o combinație ilogică a contrariilor, ea conține doar un pic de înțelepciune, unit cu ceva incompatibil, ilogic, care ne irită conștiința. Această iritare ne pare hazlie. Înjosindu-l pe altul pentru a-i înveseli pe ceilalți, sau chiar pe sine însuși, el pe ascuns și cu lașitate trece în tabăra inamicului și încetează să mai fie ostaș. Se teme să ridice viziera și prezintă totul ca pe o batjocură prietenoasă, căci nu are putere să dezvăluie adevărul, izvorul comportamentului său, a faptelor sale, și astfel el se opune definitiv hvarnei, adică stării de glorie și măreție.

Așa cum măscăriciul nu poate sta în același spațiu cu magul sau cu regele, căci pentru el lumea nu are valoarea mare, care nu poate fi supusă batjocoririi, așa și batjocora nu este compatibilă cu hvarna. Una coboară, alta înalță, și ambele îi apropie pe cei care li se aseamănă. Hvarna întotdeauna îl înalță pe purtătorul ei. Ea îl opune total lumii înconjurătoare, căci purtătorul hvarnei este subiectul luminii, iar de acolo unde este lumină întunericul pleacă.

Aceste contrarii nu pot fi unite. Tristețea actualei existențe, împovărată de răstignirea Fiului lui Dumnezeu, reactualizată de două mii de ani, de lacrimile mamei Sale, de tristețea ostașilor săi, a lumii îngerilor, face imposibilă orice deviere de la etica acelei lumi, care își caută salvatorul, omul-zeu dotat cu toată hvarna. Venirea lui îi va înnoi cu bucuria renașterii și învierii, va crea bazele noilor începuturi și a bucuriei continue, ce nu poate fi despărțită de existența sănătoasă, naturalistă. Purtătorul hvarnei curăță lumea, pune temelia renașterii, căci hvarna este lumina soarelui pe fruntea și în inima omului. Posesiunea ei face ca totul să fie adevărat. Dar lumea așteaptă deja de milenii, îl așteaptă pe Salvatorul prezis de Zarathushtra, așteaptă venirea bunului Rege al Lumii.

Doar după ce va renaște lumea pentru trai, viață, savurarea bucuriei, Salvatorul va crea baza și posibilitățile pentru lumea bucuriei, și va nimici tristețea. Iar actualul haz nu este hazul bucuriei. El este sunetul petrecerii pe timp de ciumă, căci încă nu s-a făptuit ceea ce-l așteaptă pe om la finele istoriei sale. Tragedia, care se încearcă să fie prezentată drept farsă, discreditează orice persoană cu conștiință intelectuală.

Condiții pentru un miracol

Este important să înțelegem, că Farr, hvarnă, această coroană a regilor divini, o pot avea popoare, națiuni, state. Soarta care domină asupra posesorului, fie el om, divinitate sau organizație socială, îl scoate dincolo de proasta cauzalitate și determinism, creează condiții pentru creativitatea traiului, pentru miracol și teofanie, adică apariția nemijlocită a divinității.

Teofania rupe banda timpului profan, a rutinei și repetării. Teofania, indispensabilă de venirea Celui care posedă hvarna, devine ierofanie – cel mai puternic impuls pentru dezvoltarea și organizarea socială de orice nivel. Oameni ca paznicul Ierusalimului Balen, bătrîni inspirați ca protopopul Avvakum sau eroi ca Roland și Lohengrin, rupeau banda timpului și aduceau în mersul istoriei particule ale ființării sacre, supraomenești cu izvoarele, miracolele și realitățile ei ascunse de ochii profanilor.

În fond, ei nășteau o nouă temporalitate, cu legile și realitățile caracteristice doar ei. Teofania posesorilor hvarnei a fost forma supremă de teofanie și oferea mandatul pentru organizarea oricărei orînduiri statale, conferindu-i sens, dar și o idee supraomenească prin realitatea ei. Aceasta este esența implicării meteorice, cosmice, a hvarnei și a ierofaniei sale care schimbă lumea în jurul său, transformă nu numai subiectul-purtător, ci întregul spațiu înconjurător.

Compatriotul nostru, marele filozof Mirecea Eliade scria: «ceva ce nu aparține acestei lumi apare iminent și ne arată o direcție sau determină un comportament. Dorința unui credincios de a trăi în sanctitate este egală cu dorința lui de a se pomeni într-o realitate subiectivă, de a nu permite să fie paralizat de relativitatea infinită a experiențelor subiective, de a trăi în realitate, într-o lume adevărată, nu iluzorie. Acest comportament este depistat în toate planurile existenței. Dar în special se manifestă în dorința omului credincios de a se deplasa în lumea sacră, adică în spațiul sacru. Anume din acest motiv au fost elaborate tehnici de orientare, de fapt – tehnici de edificare a spațiului sacru. Să nu credem că este vorba despre munca omului, că omul reușește să sacralizeze spațiul grație propriilor eforturi. De fapt, ritualul edificării spațiului sacru este real numai dacă el reproduce creația divină. Dar pentru a înțelege mai bine necesitatea edificării ritualice a spațiului sacru, trebuie să ne oprim puțin asupra înțelegerii tradiționale a ‘lumii’ și ne vom convinge imediat, că pentru o persoană religioasă orice ‘lume’ este sacră » («Sacru și profan»).

Aici, ieșind dincolo de cadrul problemelor de mai sus, Eliade pune altele, foarte interesante. La ele urmează completarea noastră. Nu spațiul organizează oamenii, timpul și solul pentru miracol și ierofanie, ci omul care rupe spațiul și prin propriul eroism sau prin harul divin aduce în lume, în spațiu energia noului. Nu «altceva» e miraculos (cum credea Eliade, entuziast ca mulți alți mistici de la începutul sec. ХХ, secolul prăbușirii vechii lumi nobile), nu «altceva» creează aici lumea, da ceea ce e al nostru, bun, vaalic, rămas de la împărăția uitată a lui Akhir și Yima, cu adevărurile lor bune. Această bunătate este imanentă lumii noastre. Ea este ascunsă de priviri și conștiință, de voința malefică a preoților Intrusului care urăște tot ce este pămîntesc. Inutili cei care în afara neamului omenesc încearcă să construiască temple, care mereu au crescut și cresc doar din sufletele custozilor adevărului, care constă în faptul că aceasta este cea mai bună dintre lumi și omul – custodele ei, primul preot al acestei lumi, sursa tuturor bunurilor ei și a ierofaniei, căci doar el structurează natura cu ființa și traiul său. El completează natura cosmosului cu acțiuni conștient volitive, el reprezintă lumea lui Dumnezeu în îndepărtarea ei temporală.

Anii din urmă pun numeroase întrebări și probleme. Timpul își dictează energetica și spiritul sacru. Dar există probleme general-umane de bază. Și există provocările timpului nostru, mai groaznice ca grozăviile medievale, mai groaznice ca fantasmagoriile misticilor și scriitorilor occidentali. În timp ce alții, care au invadat această lume, încearcă să o schimbe, omul li se opune, luptă și moare, dar păstrează memoria originilor, spre deosebire de viziunea animalică și prădătoare despre lume. Desigur, este vorba despre omul adevărat, omul lui Hristos și Zarathushtra , care luptă pentru marile scopuri puse altă dată și ascunse de ochii profanilor. Doar acest om rupe banda timpului și a spațiului, privind spre îndepărtatul Dumnezeu și Mama Lui. Numai lui Mama îi dă dreptul să-și pună voința mai presus de orice și să înceapă lupta pentru revenirea veșnică la cele pierdute, dar statornice, veșnice, spre deosebire de proiectul de moment al forțelor haosului și profanismului.

Veaceslav Matveev

(va urma)