TEMELE PRINCIPALE Toate Știrile

MAI multeminimizează

Cu aere de victimă. Vor prelua oare moldovenii noua tendință americană?

Această istorie mi-a fost povestită demult, cu vre-o douăzeci de ani în urmă, în timp ce un grup de jurnaliști moldoveni, împreună cu colegi din alte țări post-sovietice, făceau un stagiu în SUA. Ei bine, un flăcău venit dintr-o republică caucaziană a început să curteze una dintre organizatorii călătoriei.

Dar s-a dovedit, că printre angajații părții-gazdă era și soțul acelei tinere. El nu a stat să clarifice relațiile cu rivalul, dar a scris o reclamație în adresa instanțelor superioare. Și caucazianul focos a fost rechemat în patrie. Îmi amintesc, ai noștri atunci au rîs și s-au revoltat: «Ei, să-l fi chemat la o discuție, să-i fi dat una la moacă, dar să scrii reclamații… așa ceva nu am mai văzut ». Noi ne-am deprins că bărbatul apără onoarea femeii sale personal, fără atragerea altor instanțe. Cum se vede, acest gen de relații este considerat nu doar învechit, dar și nociv.

În următoarele două decenii această tendință nu numai că s-a consolidat, ea s-a transformat într-o tendință stabilă, numită «cultura victimei». Să fii victimă a devenit un lucru avantajos.

Despre acest fenomen vorbește detaliat o carte apărută recent - «Sporirea culturii victimei : microagresiunea, spațiile sigure și noile războaie culturale». Autorii ei Bradley Campbell, profesor de sociologie al Universității din California, și Jason Manning, profesor de sociologie al Universității Virginia de Vest, vorbesc despre aceea de ce a început să se formeze noua tendință și ce consecințe ar putea avea.

Autorii analizează trei culturi de morală, care influențează relațiile din societate. Și anume: cultura demnității, cultura onoarei și cultura victimei, care nu demult le-a înlocuit pe primele. Trei culturi de morală înseamnă trei grupuri diferite de trăsături caracteristice,ce țin de ceea ce oamenii consideră jignitor și cum se isprăvesc ei cu ofensa.


Cultura demnității

În culturile demnității se face simțită o sensibilitate redusă pentru lipsa de respect. Oamenii se arată mai toleranți față de insulte și dezacordul de opinii. Copiilor li se altoiește o anumită cultură: «Pietrele și bețele îmi pot rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor atinge niciodată ». În asemenea culturi e bine să fii «gros de obraz» și oamenii pot fi criticați pentru o susceptibilitate și o reacție prea acută la neglijență. Dacă în joc este ceva mai mult ca o simplă ofensă sau dispreț, - să zicem, violența fizică, - trebuie să te adresezi în instanță. În aceste culturi se consideră o infracțiune gravă dacă omul își face dreptate personal, și acest lucru este privit de sus.

Cultura onoarei

În culturile onoarei sensibilitatea față de lipsa de respect și de stimă este mult mai înaltă. Ofensele necesită un răspuns adecvat, și chiar și o neglijare accidentală poate provoca un conflict serios. Toleranța scăzută pentru jigniri este percepută ca o virtute, nu ca un viciu. Este rușinos să permiți a fi jignit fără a încerca să restabilești dreptatea. Și cel mai probabil, tendința spre echitate va căpăta forma unei răzbunări violente. În asemenea culturi adresarea către sistemul de drept este stigmatizată mai mult ca încercarea de a face dreptate de unul singur.

Aceste două culturi au două surse diferite ale statutului moral și a valorilor morale. Onoarea este un statut în ochii altora. Ea se bazează pe reputație. Și chiar dacă această reputație este influențată de mulți factori, nucleul ei este curajul fizic. Să tolerezi lipsa de respect este o rușine, deoarece permiți cuiva să te înjosească fără a-ți apăra reputația cu forța. Aceasta se consideră o lașitate. Să te adresezi autorităților se consideră rușinos din aceleași motive. Virtutea înseamnă putere și determinare, apărarea agresivă a propriei reputații de orice provocări, și vigilență față de semnele că cineva îți testează slăbiciunea.

Demnitatea este un fel de valoare morală înnăscută și inseparabilă. Ea nu depinde de poziția ta în ochii altora. Cultura demnității subliniază că fiecare posedă o asemenea valoare inseparabilă. Iată de ce ofensele nu te pot devaloriza. Virtutea în acest caz nu este curajoasă, sensibilă și agresivă, ci reținută, calculată și sigură pe sine.

Putem vedea culturi ale onoarei pe parcursul întregii istorii, în lumea întreagă. Elitele europene își apărau onoarea în cadrul duelurilor. Către secolul XX, în Occident cultura demnității a înlocuit în mare măsură cultura onoarei. În a.1970 sociologul Peter Berger a scris că conceptul onoarei este învechit și nu mai rezonează cu oamenii contemporani.

Cultura victimei

În cultura victimei, oamenii reacționează la lipsa de respect la fel de sensibil, ca în cultura onoarei. Ei se dovedesc a fi foarte sensibili și vigilenți la posibilele jigniri. Supărarea este un lucru foarte grav și chiar și o jignire neintenționată poate provoca un conflict serios. În această cultură oamenii evită răzbunarea violentă. Ei apelează la lege, la secția cadre a propriei corporații, la administrația universității sau – poate ca strategie pentru a atrage atenția cuiva din primii trei – la publicul larg.

Combinarea sensibilității sporite cu dependența de alte persoane îi face pe oameni să accentueze sau să exagereze gravitatea resentimentului lor. Există tendința de a sublinia gradul victimizării, propria vulnerabilitate la obide și nevoia de ajutor și protecție. Oamenii care își exprimă obidele, cel mai probabil, vor apela la concepte de genul poziție inegală, marginalitate, traumă, și vor trata orice conflict ca pe o chestiune de oprimare.

În rezultat, cultura victimei subliniază o sursă deosebită a valorii morale: victima. Prin identificarea cu o victimă, meriți o îngrijire specială și un respect deosebit. E onorabil să fii victimă.

Autorii cărții susțin că cel puțin în formele ei extremale cultura victimei este nouă. În formele ei pure, ea poate fi văzută în campusurile colegiilor și universităților americane. Manifestarea culturii victimei include în sine acuze de micro-agresivitate și cerința de a o pedepsi, cerința de a crea așa zisele «safe spaces», interzicerea discursurilor care pot ofensa grupurile de victime, și altele.

Să zicem, un compliment făcut unei doamne pentru pantofii sau coafura ei, poate deveni o micro-agresiune; la fel – un rap interpretat de un muzician alb sau un fel de bucate chinezești în cantina unei universități americane. Exact la fel, raționamentele lui Immanuel Kant despre structurile societății îi pot indispune pe studenții de azi – deja în a.2008 una dintre edițiile «Criticii rațiunii pure» a apărut cu notificarea editurii: «Viziunile autorului nu corespund ideilor actuale despre rolul femeii și a minorităților etnice ». În fine, un șir de instituții, - administrațiile colegiilor, direcțiile muzeelor, companiile producătoare, - izgonesc din spațiul public persoanele vinovate sau bănuite de violență.

Aici mai există o particularitate importantă. Noua cultură a moralei naște o nouă ierarhie morală, în care oamenii albi se află jos, iar cei oprimați și marginalizați (”victimele”) – sus.

Curajul nu mai este o virtute?

Statutul moral acționează la fel ca și alte tipuri de statut social. Și deoarece el este format de raționamente morale, capătă diferite forme, în funcție de tipul culturii moralei. Dacă este important să ai, în societate, reputația unei persoane bune, caste, ascultătoare, curajoase, înțelepte, generoase, reținute, etc., depinde de ceea ce prețuiesc oamenii. O cultură poate aprecia ascultarea și autocontrolul drept virtuți principale, în timp ce alta le poate considera vicii, în caz că ele înseamnă mai puțină individualitate și autenticitate.

Chiar dacă diverse culturi apreciază la fel virtutea, ele pot sublinia supremația unor virtuți asupra altora. Este ceea ce are loc în cultura onoarei. Curajul, în special unul dintre aspectele lui – curajul fizic – este situat mai sus ca altele.

Aceste lucruri duc la crearea unei ierarhii morale cu oameni curajoși, duri și puternici în partea de sus, și lași și slabi în cea de jos. Onoarea este un tip de statut moral, axat pe anumite virtuți și apărut în anumite condiții.

Ca și cultura onoarei, cultura victimei pune unele virtuți deasupra altora. Ea este îngrijorată de eradicarea opresiunii și a privilegiilor, și această obsesie perseverentă duce la aceleași perversiuni ca și neglijarea altor virtuți în culturile onoarei. Dar chiar în culturile onoarei statutul tău moral de cele mai multe ori depinde de propriul tău comportament, nu de comportamentul altcuiva. În cultura victimei anume identitatea victimei îți oferă acest statut. Și nu este virtutea ta personală - atitudinea altor oameni față de tine îți conferă noblețe.

Una dintre probleme este faptul că sistemul moralei nu prea stimulează comportamentul bun. Spre exemplu, cultura onoarei stimulează curajul. Dar dacă dorești să fii stimat în cultura victimei, ce trebuie să faci? Că doar nu poți lua și deveni victimă . Sau, mai exact, poți – începi să te dai drept persoană slabă care are nevoie de ajutor, sau începi să redai comportamentul altor persoane în raport cu tine ca pe unul agresiv și lipsit de respect, sau poți minți că ai devenit victima unei violențe și a altor infracțiuni. Cultura victimei stimulează un comportament incorect.

Doar pentru cei aleși

Cultura victimei, numită și victimism, a dat naștere unei noi forme de ierarhie morală, în care victima are drept prioritar de a se exprima. Dacă nu în sens judiciar, apoi cel puțin în cel reputațional, a avut loc o schimbare a prezumțiilor fundamentale: prezumția de nevinovăție a fost înlocuită cu cea de vinovăție - vinovat pînă la proba contrară. Asta în timp ce decizia privind gradul de vinovăție aparține în mod unilateral părții care se consideră victimă.

Formele extreme ale culturii victimei, care pot fi văzute printre activiștii din campusurile colegiilor, constă în faptul că statutul de victimă depinde nu numai de experiența proprie, dar și de propria identificare ca parte a unui anumit grup de victime. Ideea este, că toate victimele fac parte dintr-un anumit grup de victime, în timp ce toți ceilalți – nu. Activiștii susțin că albii nu pot fi victime ale rasismului, iar bărbații – ale sexismului. La fel cum noile «infracțiuni», cum ar fi micro-agresivitatea sau aproprierea culturală, depind tot de identitatea ta. Dacă un alb se coafează ca un afroamerican, aceasta este o apropriere culturală, dar dacă un afroamerican va purta o coafură ca cea a albilor, aceasta nu va fi o infracțiune.

Astfel, cultura victimei cuprinde grupuri întregi de persoane în partea de sus și cea de jos, în funcție de statutul de victimă al întregului grup. Și chiar dacă nu întotdeauna este clar pe ce criterii au fost evidențiate aceste grupuri, Jonathan Haidt a identificat șapte grupuri, considerate sacre în Occident: cei de culoare, femeile, LGBT, latino, americanii nativi, persoanele cu dezabilități și musulmanii. În această schemă, multe grupuri de minorități nu au drepturi deloc, și orice discriminare a lor este ignorată sau chiar salutată.

În acest context, Bradley Campbell și Jason Manning au identificat două probleme de bază: «Prima — antipatia morală fundamentală față de o asemenea cultură. Noi credem în idealurile culturii demnității, că toți oamenii posedă o valoare înnăscută și trebuie tratați în consecință, și ne opunem culturii victimei, ca și oricărei alte ierarhii rasiste sau etnice. A doua — reacția pe care o poate provoca o asemenea ierarhie. Puțin probabil ca bărbații albi și toți ceilalți, care nu au obținut statut de victimă, să accepte noua morală și noua ierarhie morală, în care ei se află la nivelul cel mai inferior. Și ei pot decide, într-un final, că trebuie să se afle la nivelul superior. E foarte periculos să subminezi temeliile culturii demnității și idealurile ei de egalitate ».

«Ar fi o aiureală deplină»

- Această nouă tendință a relațiilor reciproce este produsul universităților pur americane, infectate cu elemente stîngiste, la noi nimic asemănător nu este posibil, - este convins studentul Anton Marciu. – Moldovenilor le place, desigur, să preia tot ce este occidental, dar nu în așa măsură! Noi avem o cu totul altă istorie și o altă cultură, care a format cu totul alte tipuri de personalități și comunicări. Nu-mi pot închipui, că un găgăuz se va supăra pentru că un belarus sau un ucrainean, să zicem, consumă un fel de bucate naționale ale găgăuzilor. Ar fi o aiureală deplină! Și în pofida tuturor încercărilor feministelor, puține fete din Moldova vor considera că un compliment în adresa lor este o «micro-agresiune» și s-ar simți ofensate. Din contra, ele se vor supăra dacă nu vei observa noua lor haină sau coafură. Iar flăcăul a cărui onoare a fost lezată nu va alerga la decanat să declare acest fapt, ci va încerca să se lămurească personal cu cel care l-a jignit – cel puțin, în mediul meu așa este primit. Așa ne-au educat tații noștri. Nouă nu ne plac denunțătorii și calomniatorii.

Avem, desigur, multe neajunsuri, dar în sensul «culturii victimei», despre care vorbiți, societatea moldovenească este mult mai sănătoasă ca cea americană.

Strategia celui slab

Și Elena Covaliova, doctor în psihologie, crede că în imitarea «culturii victimei» locuitorii Moldovei vor fi opriți de valorile spirituale, proprii poporului nostru de secole. Despre aceasta ea a relatat în comentariul pentru Noi.md.

- Cultura statutului moral (a demnității, onoarei, victimei) reprezintă, mai degrabă, rolurile sociale, care prevalează în cultură, și țin de etapele de dezvoltare a moralei (Kohlberg). La prima etapă a dezvoltării morale, - cea preconvențională, - omul îl trata pe celălalt așa cum acela în trata pe el. Ține de protejarea propriului «EU». De aceea, la insulte și provocări răspundea cu agresivitate. El însuși decidea ce acțiuni să aplice opresorului.

La etapa a doua – convențională în raport cu celălalt, omul se conduce de lege. Asta în timp ce se bazează nu pe propria înțelegere a echității, da pe opinia publică consfințită în legi.

Și la următoarea etapă – cea post-convențională - își corelează comportamentul și relațiile cu valorile general umane («Există Judecata Supremă – ea nu se supune legii aurului» Iu. Lermontov), care corespund adevăratei echități.

Apariția culturii victimei într-o țară destul de civilizată poate fi explicată prin prezența moralei convenționale și un tip de caracter deosebit – caracterul de piață (From). Acesta este orientat spre profitul cu orice preț, chiar și cu neglijarea propriei individualități. Aceasta duce la un comportament mincinos, inventiv, lipsit de principii.

Dar omul, totuși, se orientează bine în relațiile sociale, se adaptează, urmează (nu și respectă) legile, care într-o societate dezvoltată întotdeauna apără victima. Prin utilizarea acestor mecanisme de reglementare socială, stabilite deja, el își alege conștient rolul de victimă. Și chiar își poate insufla că suferă enorm, folosind apărarea psihologică a proiecției pentru a obține dividende.

Astfel, cultura victimei este strategia persoanei slabe, egoiste, prefăcute, interesate doar de propria prosperitate, bine adaptate la relațiile sociale, și care trage foloase din relațiile sociale dezvoltate și din nivelul convențional al moralei societății în care trăiește.

În Moldova, la nivel politic acest statut moral de victimă a fost valorificat demult, cred eu. Aceasta ajută la contractarea creditelor de la țările dezvoltate. Fă-o pe victima și cerșește compasiune, și alții te vor asigura din plin. Iar locuitorilor simpli, sper, nu le vor permite să imite aceste tendințe acele valori spirituale, care caracterizează poporul nostru: hărnicia care păstrează onoarea, și credința cu care este căpătată adevărata demnitate a omului.

Cristina Agatu

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


MAI multe

Sondaj Toate

load