Transnistria stiri: 1352
Eurovision stiri: 497

Cîmpul de luptă – Europa

11 sep. 2018,, 18:15   Externe
10272 1

Actuala Europă nici pe departe nu este liniștită. ”Progresiștii” luptă înverșunat cu tradiționaliștii. De rezultatul acestei lupte depinde nu doar bilanțul viitoarelor alegeri pentru Parlamentul European, dar, posibil, viitorul întregului continent depinde de faptul de partea cui va fi victoria.

Opoziția

De la un timp, în Europa se face simțită o nouă tendință, numită ”macronism”. Anume președintele Franței, Emanuel Macron, se poziționează azi ca lider principal al aripii progresiste pe arena politică europeană. Pe moment Macron și-a marcat clar prioritățile și planurile de reformate a UE. Ca sarcină primordială este definită opoziția față de eurosceptici și extrema dreaptă. Pe bune – ce-i rămîne de făcut acestui favorit al dinastiei Rothschild, care, dintr-un politician mediocru, în scurt timp a fost transformat în liderul celei mai mari democrații din Europa? Trebuie să înțelegem că venirea lui Macron la putere în Franța este doar primul pas în formarea sa, în realitate el trebuie să devină liderul reformării Europei și liderul forțelor care se opun euroscepticilor și dreptei, adică elitelor europene de orientare națională.

Se știe că progresismul este îndreptat spre propaganda și realizarea de sus a reformelor sociale și politice, adică de către guvern, și adesea el este opus conservatismului și tradiționalismului. Dar ce este progresismul francez al lui Macron? Este o manevrare între cîmpul politic de dreapta și cel de stînga.

Care este esența acestei idei? A transforma în haos și a răsturna întregul spațiu politic european. Nu este vorba despre o balansare obișnuită a elitelor politice europene, ci despre distrugerea conștientă a hărții politice a Europei. Crearea haosului în conștiința maselor, în tabloul politic al Europei, continentului care azi decide viitorul civilizației noastre – iată sarcina celor din spatele cortinei mondiale. După ce va fi implementată deformarea conștientă și reglementată a tradiției politice în Europa, aceasta va putea fi dezechilibrată prin apariția unor forțe destructive neînțelese alegătorului. Ele vor exista și pe flancul drept, și pe cel stîng, de facto însă aceștia vor fi niște demagogi, care urmează să lipsească elitele europene de identitate. După care va urma etapa a doua, care va marca pregătirea revoluției. Pentru început va fi redusă activitatea politică a elitelor tradiționale, care nu vor mai avea pe cine conta, apoi – venirea la putere a grupărilor marginale, iar jos – destabilizarea situației de către extrema stîngă și imigranții susținători ai terorismului.


Dar înainte de a porni acest ”proiect”, trebuie eliminați euroscepticii și partidele naționale de dreapta, care azi îi stau în gît elitei infernale a lumii. Căci forțele care țin Europa unită și forțele guvernării mondiale sînt poluri politice și sacrale diferite ale lumii. Pentru a începe transformarea reală a Europei, forțele negre din spatele cortinei mondiale vor trebui să nimicească aceste focare de rezistență.

Conform principiului „dezbină și domină”

Un alt scop important al acestei transformări este unirea Europei cu Africa într-un spațiu politic și economic unic. De ce? Simplu. Pentru a distruge Europa, aceasta trebuie dizolvată într-o masă străină. Însă Europa nu este Africa de Sud sau Brazilia, unde populația albă și puterea ei au fost nimicite într-un cazan de topire gigantic. În Europa avem o cu totul altă realitate. Ea reprezintă cea mai curată continuitate a civilizației neatinse de alte influențe culturale. Proiectului de unire a Europei cu țările Africii se opun cei care văd în Europa nu un simplu continent, ci o civilizație de la Dublin la Vladivostok, și spațiul postsovietic împreună cu Rusia, Ucraina, Belarus și Moldova trebuie să intre în Marea Federație Europeană Unită.

E clar că acestui proiect i se opun cei care consideră că identitatea europeană și civilizația europeană trebuie nimicite. De aceea ”potentații lumii” au nevoie de o ciocnire istorică între Rusia și Europa. În acest scop a fost dezlegat și este acutizat intenționat conflictul din estul Ucrainei. Conform autorilor lui, aceste popoare frățești trebuie să se confrunte, istoria lor să fie înecată în sînge, pentru ca ura și răutatea să sporească între ele și să devină ceva ordinar, de dorit – ireversibil. Acest proiect a fost probat în cazul federației iugoslave, unde două popoare frățești – sîrbii și croații – se urăsc reciproc și se pare că nici nu țin minte pentru ce anume… O asemenea confruntare este implementată și în spațiul postsovietic. Cum se vede, acesta va dura ani în șir, întrucît cei din spatele cortinei mondiale nu au nevoie de victoria uneia dintre aceste forțe. Conform planurilor, nu este admisă nicio apropiere de spațiul postsovietic, dar nici integrarea acestor state – nici în Europa, nici în Uniunea Eurasiatică. Iar Rusia urmează a fi mînată în Asia și după izolarea și degradarea ei economică vor urma proteste masive și răsturnarea regimului cu ocuparea simultană a regiunilor ei estice de către China.

În același timp, cum am mai spus, Europa va fi pusă sub continentul african. Cum anume? Observați vîrsta imigranților: în majoritatea lor, ei sînt tineri buni de recrutare. Deci totul se va produce nu mai tîrziu decît imigranții vor trece de vîrsta de recrutare. Dar asta va fi pe viitor. Acum ei trebuie adaptați și integrați. În încercarea de a integra aceste gloate destructive de imigranți, mass-media europeană le insuflă sistematic cititorilor și spectatorilor că acești oameni au suferit în țările lor, că le-a fost extrem de greu să traverseze Marea Mediterană . Demonstrează grozăvii și show-uri regizate, în care tineri cu telefoanele cele mai moderne suferă din cauza climatului mediteranean – asta după ce au trăit în Africa tropicală!

Apropo, nu-i clar ce le-a încurcat să trăiască în patria lor. Și-au dorit independență – au primit-o, și țări perfect prospere, cu resurse minerale bogate, au sărăcit. Canibalismul, tribalismul ca o formă extremă de izolare tribală și națională, dușmănia tribală, permanentele războaie religioase și interetnice, caracterul de clan și sălbăticia au rămas parte a moștenirii acestor țări și au devenit realitatea lor politică și socială. A fost suficient ca colonizatorii europeni să plece, și multe dintre țările africane s-au rostogolit în Evul Mediu. Astăzi, acolo se creează centre pentru transportarea persoanelor în Europa, în special a persoanelor capabile să poarte armă. Iar în Europa anumiți lideri de genul lui Sarkozy, care a inițiat acest proiect, și Macron, care îl continuă cu alte slogane și mijloace, pregătesc spațiul pentru ei. Vom menționa în această ordine de idei că ex-președintele francez Sarkozy, încă în 2008, făcea lobby intens pentru apropierea dintre Europa și Asia, nu și pentru cea dintre Rusia și Europa.

Cei orientați spre stînga

În iulie 2008, la Paris, din inițiativa Franței, care prezida UE, a avut loc un summit al parteneriatului euro-mediteraneean, cu denumirea oficială „Procesul de la Barcelona: Uniunea pentru Mediterana”. Au participat toate cele 27 de țări-membre ale UE, cinci state europene care nu fac parte din UE, dar au relații directe cu regiunea (Albania, Bosnia-Herțegovina, Monaco, Muntenegru și Croația), și 11 țări din sudul Mediteranei (Algeria, Egipt, Israel, Liban, Maroc, Siria, Tunis, Turcia, PNA, Iordania și Mauritania). Un asemenea summit la cel mai înalt nivel a fost rezultatul dezvoltării inițiativei Uniunii, enunțate în timpul campaniei electorale a președintelui Sarkozy în 2007. Atunci, la întrevederea cu alegătorii din Toulon, amplasat pe țărmul Mediteranei, Sarkozy a declarat: „Viitorul francezilor se decide aici, în zona mediteraneană … Greșeala noastră constă în faptul că am neglijat zona mediteraneană un timp prea îndelungat …Întoarsă cu spatele la zona mediteraneană, Europa și Franța credea că întorc spatele propriului trecut. De fapt, ele s-au întors de la propriul viitor. Căci viitorul Europei se află în sud.”

Liderul libanez de atunci, Muammar Gaddafi, s-a pronunțat activ contra acestui proiect, el vedea continentul african un tot întreg politic, dar fără influența europeană. Asta l-a costat foarte scump. În scurt timp regimul lui a fost nimicit, țara – destrămată și cufundată în haos decenii în șir. Apoi proiectul a fost modificat puțin. Cauza – confruntarea dintre Germania și unele state europene.

Guvernarea mondială a înțeles că Europa nu poate fi nimicită pe nepregătite și a început să caute alte căi, mai radicale decît cele preconizate de Sarkozy. A fost reanimat proiectul așa-numitei școli de la Frankfurt a lui Theodor Adorno și Max Horkheimer. În baza acestei teorii filozofice elitele mondiale de stînga elaborau un plan a cărui realizare s-ar fi soldat cu erodarea totală a identității europene, de facto – a civilizației europene, care în prezent este redusă la cadrul continental al Europei, în timp ce mai ieri, la începutul sec. ХХ, controla Africa, o parte din Asia, Polinezia, Micronezia și alte regiuni ale planetei.

De un sfert de secol încoace anume reprezentanții tendințelor troțkiste de extremă stîngă ale ”gîndirii progresiste” mondiale se ocupă de resetarea tradiției culturale și a conștiinței politice europene. Răspunsul la întrebarea „ce s-a petrecut cu marxismul european în ultimii 20-25 de ani?” îl dau criticii, în special politologul și politicianul american Pat Buchanan. În lucrarea „Moartea Occidentului” el descrie atacul asupra ”moralei burgheze a Occidentului” întreprins de imigranții-comuniști germani, urmași ai școlii din Frankfurt, ca pe o fază nouă, periculoasă a războiului marxismului contra societății creștine occidentale. În opinia lui Buchanan, Theodor Adorno, Max Horkheimer, Herbert Markuze și Erich Fromm au fost niște radicali germani care au transformat marxismul dintr-o doctrină economică într-un instrument de detronare a moralității occidentale tradiționale.

„În anii 1950 școala din Frankfurt nu avea un om capabil să popularizeze ideile lungilor meditații ale lui Horkheimer și Adorno. Și iată că a apărut Herbert Markuze, ofițer în rezervă, profesor de filozofie, care, din om al cuvîntului, dorea să devină om al cauzei revoluționare. Markuze a răspuns la întrebarea lui Horkheimer „cine va juca rolul proletariatului în viitoarea revoluție culturală?”. În opinia lui, există mai mulți candidați: grupările radicale de tineret, feministele, negrii, homosexualii, marginalii, revoluționarii din țările lumii a treia și alte «victime» ale Occidentului. Așa arată noul proletariat, care va detrona cultura occidentală… ora lui Markuze a sosit. Studenții «înghițeau» cărțile lui, el a devenit o figură de cult. În timpul răscoalei din Paris din 1968 studenții purtau bannere cu inscripția «Marx, Mao și Markuze»Vorbind despre moartea Occidentului, trebuie să considerăm Școala de la Frankfurt ca principalul acuzat de această crimă”, scrie Buchanan.

Totuși, el nu este singurul care vorbește despre proiectele moderne de distrugere a Europei. Spre exemplu, această temă este abordată în romanul lui Jean Raspail „Tabăra ipocriților” (1972), care relatează despre năvălirea gloatelor de disperați din ”lumea a treia” în Franța. Europa, paralizată de cugetările sale despre libertate, nu poate stăvili năvala. Europa nu poate opri migrarea, nu le poate interzice veneticilor să ocupe locurile de muncă eliberate de generația postbelică, care părăsește scena. În Europa se aduc milioane de oameni din Africa de Nord și din Orientul Apropiat; acești oameni aduc cultura arabă și musulmană, tradiția, religia, ei creează copiile lumii lor natale în chiar inima Occidentului. Vor fi ei asimilați sau vor deveni ”bucăți nedigerate” ale Africii și teritoriilor arabe în spațiul creștin? E suficient să comparăm numărul lor cu cel al europenilor și vom răspunde lesne la întrebarea dată. Așa scria Jean Raspail în romanul său, care s-a dovedit a fi profetic în multe privințe.

Astăzi vedem apogeul tragicului show european. Nu mai e nevoie de Uniunea pentru Mediteraneană, de procesul de la Barcelona, de un adaptor sub forma berberului Gaddafi. Nu mai sînt necesare țările popular-socialiste civilizatele din Maghreb, Africa și Orientul Apropiat. Probabil, cineva crede că europenii nu se mai pot împotrivi viitorului măcel și haosului.

Crescut de banca clanului Rothschild

Însă nu totul e atît de simplu: bătrîna Europă, cum se zice, și-a arătat colții. În Austria și Ungaria, Polonia și Franța dreapta a început să-și preseze vechii adversari. Și aici sare în ajutor președintele francez, Emanuel Macron. El este și nu este de dreapta. El este și nu este de stînga. El e și patriot, chiar bonapartist, dar și adept al dizolvării identității franceze în spațiul politic european. El este principalul statalist și, în același timp, apărătorul principal al imigranților în Europa. Deci cine ești, monsieur Macron?

Iată ce scrie presa străină despre cariera celui mai tînăr președinte francez din istorie. A absolvit una dintre cele mai prestigioase instituții din Franța — Institutul de Cercetări Politice Sciences-Po din Paris, apoi forjeria de cadre a elitei politice franceze — Școala Națională de Administrare ENA. Macron a demonstrat aptitudini în domeniul finanțelor. În 2008 a fost angajat de banca Rothschild & Cie, unde, peste doi ani, a devenit partener de administrare. Activitatea sa în acest post i-a adus un venit de 3 milioane euro, după care cariera lui politică a sporit vertiginos și, deja în 2012, el a devenit secretar general adjunct al președintelui Francois Hollande. Peste doi ani părăsește acest post pentru ca la 36 de ani să devină ministru al economiei, industriei și tehnologiilor digitale din Franța.

Biografii familiei Rothschild scriu că Rothschild & Cie Banque a fost poreclită ”bancă prezidențială”, dat fiind că plasa ”puii” din cuibul său în cercurile apropiate șefului de stat. Astfel, fratele vitreg al baronului David, Eduard de Rothschild, avea relații vechi cu președintele Sarkozy și prima lui soție, Cécilia, după ce Sarkozy a devenit președinte adjunct al secretarului general al administrației sale, a fost pus ex-angajatul Rothschild & Cie Fracois Peroll etc. Însă expresia ”Bancă prezidențială” este inexactă. Mai exact ar fi ca banca pariziană a clanului Rothschild să fie numită ”bancă producătoare” de președinți. Este pepiniera celor meniți să administreze Franța și pe francezi. Vedem astfel că dinastia bancară în cauză pregătește președinți în Franța de la Georges Pompidou la Macron.

Acum să vedem ce consilieri își numește Macron. Printre primii, consilier special al președintelui a fost numit Ismaël Emelien, care anterior a elaborat strategia campaniei „Înainte”. În 2013 el a fost membru al echipei Havas, legate cu președintele Venezuelei, Nicolas Maduro. Potrivit deputatului mișcării „Franța neînvinsă” Alexis Corbieri, Emelien lucra pentru Maduro. Cu ce s-a soldat guvernarea lui Maduro ne vorbesc ultimele știri din această țară: economia este total destabilizată, numărul refugiaților a ajuns la un milion (!) de persoane.

Dacă e să confruntăm aceste fapte, putem ajunge la concluzia logică că Macron nu este o figură independentă, ci o marionetă în mîini străine. Este parte a societății spectacolului, a show-ului politic de masă. După plecarea lui Francois Mitterand în Franța toate au devenit un spectacol, ca și în multe alte țări din Occident. Președinți, premieri, miniștri – toți sînt actori care doar anunță planurile celor din spatele cortinei mondiale. Asta este realitatea de azi. Îngrozesc nu acești lideri, îngrozesc planurile pe care ei le uneltesc și regizorii și producătorii din culise care creează această realitate.

În ajunul luptei decisive

Așadar, actualul președinte al Franței poziționează și implementează activ un nou curent politic – progresismul francez, prin urmare, general-european. Cu ajutorul acestei ideologii autoritățile franceze vor să respingă dispozițiile naționaliste din Europa prin crearea ”alianței progresiștilor” pe continent. Anunțul a fost făcut recent de către reprezentantul oficial al guvernului, membrul partidului „Înainte, Republică!” Benjamin Grieve. „Președintele republicii a vorbit despre situația din Europa și pe arena internațională deoarece situația se acutizează evident. În acest an, în special în ultimele luni, în Europa are loc o creștere uimitoare a curentelor naționaliste”, a spus Grieve. El consideră că, în această situație, Franței îi revine un rol deosebit pe arena europeană. Potrivit lui Grieve, temele prioritare în care Parisul intenționează să se confrunte cu partidele naționaliste din diferite țări UE vor deveni criza migrației, problema ieșirii Marii Britanii din UE (Brexit) și sporirea populismului și naționalismului în țările Europei continentale. „Noi vom contrapune acestei axe a naționaliștilor alianța progresiștilor – de aceasta a fost preocupat toată vara președintele republicii”, a spus el, fără a specifica ce formă poate avea presupusa alianță.

La finele lunii august ziarul Le Monde a plasat pe copertă un articol despre lupta ”decisivă” a președintelui Macron pe ”frontul” european. Articolul a ieșit la 27 august – ziua în care președintele s-a adresat ambasadorilor francezi, la Palatul Elysee, stabilind prioritățile politicii internaționale a Franței. Macron își vede principalul scop în lupta contra forțelor naționaliste de dreapta din UE. Jalonul cel mai important, crede el, va fi luna mai 2019, cînd vor avea loc alegerile în Parlamentul European. Resetarea Europei lansată de Macron va fi analogă acțiunilor lui Mihail Gorbaciov de distrugere a URSS în anii 80 ai secolului trecut. Este o bombă cu efect întîrziat, Macron se pregătește cu înverșunare de această luptă decisivă pentru Franța din acest secol. „Președintele Franței ar vrea să transforme alegerile europene într-o luptă dintre naționaliști și progresiști, pentru ca, într-un final, să distrugă forțele europene de dreapta”, scrie Le Monde, subliniind că lui Macron victoria nu îi este garantată.

Totuși, președintele Franței a intrat în cursă chiar a doua zi. La 28 august, în timpul vizitei întreprinse în Danemarca, el s-a autonumit adversar principal al viceprim-ministrului Ungariei, Victor Orban. „Nu voi ceda în fața naționaliștilor și a celor care încing ura”, a declarat el. Cu această declarație radicală Macron și-a început, de fapt, ”maratonul electoral” european. Cu o zi înainte Victor Orban l-a numit pe Macron principalul său adversar în Europa. „Acum Europa este divizată în două tabere, dintre care una este condusă de Macron”, a declarat premierul ungar la Milano. În opinia lui Orban, Macron este „liderul forțelor politice care susțin migrația”. Pe șeful MAE al Italiei, Matteo Salvini, care se pronunță împotriva intrării refugiaților în Europa, Orban l-a numit ”erou”. În replică, Macron s-a autointitulat dușman al naționalismului și adversar al Europei, care „aprinde ura și refuză să-și asume responsabilitatea”. „În zilele și lunile apropiate vom lua deciziile care vor fi răspunsul pentru criza migrației. Ne vom asuma o mare responsabilitate, dar vom rămîne fideli valorilor noastre și vom respecta dreptul imigranților la azil”, a menționat liderul francez.

Următorul summit cu participarea șefilor de stat din Europa va avea loc la Salzburg (Austria) pe 20 septembrie. Șefii de stat vor discuta și criza migrației. Din Danemarca Macron a mers în Finlanda, al cărei premier are și el o atitudine ”foarte prudentă” față de perspectiva ”perestroikăi” europene. Apoi – Luxemburgul și discuția cu premierul Belgiei. Pe 7 septembrie a avut loc întîlnirea dintre Macron și Angela Merkel la Marseille, iar la 20 septembrie președintele francez va merge la Summitul informal a șefilor de stat din UE la Salzburg. „Scopul acestui turneu este de a-i convinge pe partenerii Franței de faptul că trebuie de acționat, căci trăim timpuri dificile, scrie Le Monde. Dacă (mai bine de un an în urmă) alegerea lui Macron a trezit o speranță a adepților Europei unite, alegerile care au urmat în alte țări au redus entuziasmul lor. În Austria, Italia, Cehia euroscepticii au obținut un progres politic și chiar au luat puterea.”

Problematic este faptul că entuziasmul președintelui francez referitor la ”perestroika” Europei astăzi nu are cine să-l susțină.

„Chiar și Germania nu se grăbește” să adere, iar acest lucru a fost demonstrat și de negocierile recente cu Merkel, care a preferat să vorbească mai mult despre suveranitatea Europei. Reforma UE pentru majoritatea țărilor europene „nu este o prioritate”. „Strategia președintelui francez este de a transforma alegerile europene într-un referendum contra Europei lui Orban”, scrie Le Monde. Așa că lupta dintre eurosceptici și progresiști în Europa va fi una aprigă. Liderii europeni nu se grăbesc să-l susțină pe Macron, dar el îi are de partea sa pe cei din spatele cortinei mondiale cu planul lor de reconstrucție europeană, care, împreună cu criza migrației, poate deveni începutul sfîrșitului civilizației europene. Dacă ținem cont de caracterul actual al luptei, scepticii și naționaliștii europeni, adepții unei Europe a Națiunilor și cei de dreapta (de la monarhiști la conservatori) își unesc forțele. Au început chiar pașii spre unirea dreptei din Europa cu cea din SUA. Se știe că ex-consilierul lui Donald Trump, un ”guru” al ultradreptei, Stephen Bannon, a venit în Europa pentru a fortifica serios pozițiile dreptei. În America, odată cu victoria lui Trump, problema a fost amînată, în Europa ea se cere soluționată. Astăzi agenda teatrului european de operații militare ale forțelor anarhiei și ale ”progresului” contra forțelor tradițiilor și a ordinii, există două căi. Sau ideea lui Macron, euro-perestroika și apoi revoluția marginală de stînga și dezintegrarea civilizației europene, sau Europa națiunilor, care, în opinia observatorilor, va găsi noi soluții chiar și în interacțiunile cu Rusia.

În final, vom cita din nou spusele unuia dintre cei mai importanți politologi occidentali, Pat Buchanan. El scria: „Între secolele 16 și 20 marile națiuni europene au colonizat cea mai mare parte a lumii. Acum volantul istoriei se rotește în direcție inversă. Marea defensivă a Occidentului, care a început cu distrugerea imperiilor europene după al Doilea Război Mondial, a atins apogeul în acest secol, pe fondalul celui de-al doilea val islamic care a cuprins Lumea Veche și a tendinței popoarelor Asiei Centrale și Chinei de a întoarce terenurile pierdute cîndva. Către anul 2050 Rusia va pierde o mare parte din Siberia și va fi nevoită să plece din Caucaz. «Dacă uscatul va fi dus în mare, scria poetul Jon Donn, Europa va fi răul cel mai mic, de parcă ar fi un cap pustiu; altceva ar fi fost dacă acolo ar fi stat casa prietenului tău sau chiar a ta… de aceea nu întreba după cine sună clopotele; ele sună după tine.».”

Desigur, Europa, cum ar spune Nikolai Gumiliov, și-a pierdut pasionalitatea și energia istorică. Veacul ei de aur a trecut. Civilizațiile apar și mor. Este o realitate a vieții, evoluției și formării, cum ar fi spus filozoful-tradiționalist francez Rene Guenon. Nenorocirea e că civilizația modernă, care poartă în sine povara carmică a progresului și dezvoltării, este o civilizație europeană. Și Rusia, și SUA fac parte din această civilizație, mai exact, formează una dintre ramurile ei geopolitice. Aceste civilizații își au propriul specific, dar cresc din același trunchi civilizațional și moartea tradițiilor europene va duce la moartea altor ramuri ale acestui arbore puternic odinioară. Dacă prin eforturi comune, fără ambiții și divergențe, nu vom salva Europa, va dispărea întreaga lume civilizată. Va veni, vorba scriitorului rus Dmitri Merejkovski, ”mitocanul viitor”, care va desfigura chipul omului și al omenirii în general. Atunci va fi zădarnic să căutăm vinovatul. Vom putea doar să ne amintim după cine bat clopotele. În Europa de azi ele bat după noi toți, oamenii obosiți și somnoroși, care au uitat că nu numai vorbele și gîndurile, dar și faptele îl determină pe om și neîmpotrivirea față de rău este o tolerare a acestuia, trădarea memoriei străbunilor și a speranței generațiilor viitoare.

Veaceslav Matveev

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?