Acest strașnic cuvînt "federalizare"

(Începutul citiți pe 03.08. 2022)

Discursul șefului adjunct al Biroului Politici de Reintegrare, Nicolai Țveatcov, la postul de televiziune Primul în Moldova a provocat o furtună de discuții în presă și pe rețelele de socializare.

Mai degrabă, nu atît declarația sa precum că cheia soluționării conflictului transnistrean constă în redistribuirea împuternicirilor de stat între Chișinău și Tiraspol, cît reacția președintelui Parlamentului Igor Grosu, care a numit federalizarea un "model de mancurt".

Ironia constă în faptul că Grosu în esență i-a numit ”mancurți” pe cei din OSCE, Statele Unite, Germania, fostul cancelar german Angela Merkel, foștii președinți ai Ucrainei Leonid Kucima și Viktor Iușcenko și chiar pe actualul vicepremier pentru Reintegrare, Oleg Serebrian, care în diferiți ani a susținut și promovat proiecte privind federalizarea Republicii Moldova.

"Mancurtul" Kozak

"Memorandumul Kozak" sau "planul Kozak" este probabil cel mai cunoscut plan de federalizare a Republicii Moldova, care a fost aproape finalizat. Iar pentru partidele moldovenești de dreapta și de extremă dreapta, el este în general asemeni usturoiului pentru vampiri. Deși șeful adjunctul de atunci al Administrației de la Kremlin, Dmitri Kozak, doar a dat documentului numele său, căci acesta fusese scris de cu totul alte persoane.

Planul de reglementare a conflictului transnistrean prin crearea unei federații asimetrice pe teritoriul țării, a fost elaborat în proporție de 80% de Valeri Lițkai și Mark Tkaciuk, care dețineau atunci funcțiile de ministru de Externe al Transnistriei și, respectiv, consilier al Președintelui Republicii Moldova. Restul de 20% au fost adăugați de deputatul Vadim Mișin și ministrul Reintegrării al Republicii Moldova Vasile Șova, care s-au alăturat mai apoi.

Documentul a fost scris, depus și chiar parafat de părți în 2003. După cum a amintit jurnalistul, reprezentantul agenției TASS în Moldova, Valeri Demidețki, după încercarea nereușită a lui Vladimir Voronin de a-l înlocui pe Igor Smirnov cu cineva mai convenabil pentru negocieri, relațiile dintre cele două maluri ale Nistrului s-au complicat. Voronin a cerut ajutorul președintelui rus Vladimir Putin în reglementarea transnistreană, iar apoi Dmitri Kozak, primul șef adjunct al Administrației Prezidențiale a Rusiei, care a jucat rolul de "diplomat de transfer", a fost trimis în Moldova. El a fost garantul faptului că Chișinăul și Tiraspolul ajung la un acord asupra unor lucruri, iar el, în calitate de notar, certifică semnătura ambilor.

"Memorandumul privind principiile de bază ale structurii statului unificat" din 2003 prevedea crearea unei federații asimetrice cu trei subiecți: Moldova, Transnistria și Găgăuzia. Conform planului lui Kozak, parlamentul bicameral urma să devină organul legislativ al viitoarei federații: Camera Reprezentanților (71 de deputați) și Senatul (26 de deputați, dintre care 13 reprezentanți ai Moldovei, 9 – ai Transnistriei și 4 – ai Găgăuziei).

Se presupunea că Republica Federativă Moldova va fi un stat neutru și demilitarizat. Condițiile și procedura de desființare a forțelor armate, garanțiile sociale și de altă natură pentru militarii Republicii Moldova și Transnistria trebuiau stabilite printr-o lege organică federală. Documentul prevedea că Transnistria și Găgăuzia vor putea bloca proiecte de lege care contraveneau intereselor autonomiilor. Oficialii organelor federale de pe teritoriul malului stîng al Nistrului puteau fi numiți numai cu acordul Tiraspolului. În același timp, "Memorandumul privind principiile de bază ale structurii statului unificat" a oferit Rusiei dreptul de a-și desfășura trupele în Transnistria pentru o perioadă de 20 de ani în calitate de garanți ai soluționării conflictului.

Există concomitent două versiuni ale "Memorandumului Kozak" parafat. După cum își amintea mai tîrziu însuși Dmitri Kozak, cînd Vladimir Voronin a semnat deja prima versiune, el "apoi a spus brusc că în document există cerințe destul de stricte care pot provoca nemulțumire din partea elitei politice a republicii. Aceasta, în opinia mea, este cerința cu privire la a doua limbă de stat – rusă. Și el ne-a rugat să anulăm acordurile anterioare, în ciuda faptului că ele erau deja semnate și de Voronin, și de Smirnov. Chișinăul a dorit să organizeze o nouă rundă de negocieri".

Opoziția de atunci a organizat proteste pe scară largă împotriva semnării "Memorandumului Kozak". În 2016, unul dintre autorii documentului, Mark Tkaciuk, a declarat pentru Komsomolskaia Pravda că situația putea decurge conform celui mai dezastruos scenariu – protestele stradale puteau duce la răsturnarea guvernului PCRM. A împiedicat în mod activ semnarea documentului și Washingtonul, deși cu un an în urmă susțineau ideea federalizării Moldovei. După cum își amintește Dmitri Kozak, în perioada 20-21 noiembrie 2003, cînd se afla în avion, a fost telefonat de președintele Moldovei, Vladimir Voronin.

"De la 5 la 11 dimineața, la președintele Voronin s-a schimbat ceva. El a spus: "Întoarceți-vă de urgență, la mine a venit ambasadorul american, el mi-a spus așa niște lucruri". Și cînd m-am întors de la Kiev, am auzit: "Noi nu putem semna". Nu-mi pot imagina ce i-a putut spune ambasadorul american șefului unui stat suveran. Dar în acest timp el a putut distruge ceea ce fusese elaborat cu atîta muncă", și-a amintit Kozak.

Potrivit Moscovei și Tiraspolului, Memorandumul Kozak a fost o șansă unică de soluționare a conflictului transnistrean. Refuzul Chișinăului oficial în ultimul moment de a-l semna a dus la o înrăutățire accentuată a relațiilor moldo-ruse, care nu au fost niciodată restabilite în măsura în care erau înainte de criza din 2003.

"Mancurtul" Iușcenko

În 2005, Ucraina și-a dezvoltat deja propriul proiect de soluționare a problemei transnistrene, numit "planul Iușcenko". Potrivit ministrului de atunci al Reintegrării Moldovei, Vasile Șova, și Chișinăul oficial a contribuit la pregătirea textului documentului.

Planul lui Iușcenko este uneori comparat cu planul lui Kozak, susținînd că, de fapt, este vorba despre documente identice. Dar între ele există totuși diferențe, fundamentale atît pentru Chișinău și Tiraspol, cît și pentru Rusia.

În primul rînd, în planul Iușcenko nu se vorbea direct despre structura federală a Republicii Moldova, deși planul Kievului propunea acordarea unei autonomii extinse Transnistriei. Spre deosebire de planul lui Kozak, documentul nu mai conținea deja dreptul Transnistriei de a ieși din componența Moldovei dacă aceasta va decide brusc să se unească cu un alt stat, de exemplu, cu România.

În planul lui Iușcenko, problema prezenței trupelor rusești în Transnistria era ocolită, în schimb s-a propus transformarea formatului operațiunii de menținere a păcii create în 1992 de Rusia, Transnistria și Moldova într-un mecanism internațional alcătuit din observatori militari și civili.

Există versiunea conform căreia în spatele "planului Iușcenko" se afla de fapt Uniunea Europeană, care tocmai reușise să facă față cu succes următoarei etape de extindere și se străduia să se implice la maxim în situația de la granițele sale (tocmai în 2005, UE și Statele Unite au devenit observatori în negocieri, fapt ce a transformat formatul de negocieri din cinci părți în formatul "5+2"). Cu toate acestea, Tiraspolului categoric nu-i convenea unele puncte "principiale" din planul lui Iușcenko, iar Rusia nu a dorit să ofere Kievului și UE inițiativa în soluționarea conflictului.

"Mancurtul" Merkel

La coloana a 5-a, dacă e să reieșim din "clasificarea" speakerului Grosu, putem include și un politician atît de respectat precum fostul cancelar german, Angela Merkel.

După ce Moscova și-a prezentat planul de federalizare a Moldovei ("planul Kozak") în 2003, Washingtonul și-a schimbat brusc poziția cu privire la această problemă. De atunci, SUA, Marea Britanie și țările din "Noua Europă" se declară ferm în favoarea includerii Transnistriei într-o Moldovă unitară. Însă Berlinul oficial din perioada lui Merkel susținea ideea federalizării Republicii Moldova, apropiindu-se pe această temă de Moscova.

Moscova și Berlinul au efectuat o muncă comună de pregătire a unei soluții la conflictul transnistrean în iunie 2010 în timpul negocierilor dintre Dmitri Medvedev și Angela Merkel. Este vorba despre așa-numitul "Memorandum Meseberg", care prevedea crearea Comitetului Rusia-UE pentru Politică Externă și de Securitate, unul dintre obiectivele căruia era soluționarea conflictelor armate. Iar drept obiectiv inițial al cooperării în această direcție fost numit conflictul transnistrean.

Anume la Meseberg s-a anunțat pentru prima dată că Rusia și Germania vor încerca să rezolve problema Transnistriei prin transformarea Moldovei dintr-un stat unificat într-o federație. La rîndul său, și partea rusă a fost de acord să accepte unele compromisuri. După cum a scris în 2011 revista geopolitică americană Stratfor, Transnistria primește o cotă permanentă de reprezentanți în Parlamentul Republicii Moldova (probabil, proporțional cu numărul populației - 12-13%). În schimb, Rusia a promis să examineze problema includerii reprezentanților UE sau OSCE în formatul de pacificare în Transnistria.

"Planul" lui Merkel privind federalizarea Moldovei a fost discutat și în 2012, dar după evenimentele din 2014 din Ucraina și înrăutățirea gravă a relațiilor dintre UE și Federația Rusă, acest subiect a fost abandonat.

De ce cei de dreapta se tem atît de mult de federalizare?

În Republica Moldova, după cum a remarcat Nicolai Țveatcov în interviul său scandalos de la televiziune, cuvîntul "federalizare" a căpătat o nuanță de înjurătură. Deși în lume există 28 de state federale– de la Federația Rusă la Republica Federală Germania. Chiar și "Bastionul democrației mondiale", sacru pentru mulți politicieni moldoveni de dreapta – Statele Unite ale Americii – este o federație.

Politicienii de dreapta din Republica Moldova organizează permanent isterii pe tema federalizării de îndată ce cineva ridică această problemă, deși federalizarea în sine este un concept, nu este ceva static și totul depinde de ce anume va fi inclus în ea în timpul negocierilor și discuțiilor. Există forme total diferite de federații – atît după structura lor, cît și după natura relației dintre statul federal în ansamblu și părțile sale.

Există federații simetrice - cu subiecți cu același statut juridic. Astfel de federații sînt, de exemplu, SUA sau Germania. Există asociații asimetrice în care subiecții au statut constituțional și juridic diferit. De exemplu, în Rusia. Există federații "moi" ale căror subiecți au dreptul să iasă din componență și așa mai departe. Dar segmentul politic de dreapta din Moldova nu acceptă în principiu această formă de guvernare. Și pentru aceasta există o serie întreagă de motive.

Federalizarea Republicii Moldova, în orice caz, va prevedea că subiecții Federației – Transnistria și Găgăuzia - vor avea o anumită cotă în organele de conducere ale țării. De exemplu, proiectul de federalizare OSCE din 2002 prevedea crearea unui parlament bicameral. 71 de deputați urmau să facă parte din Camera inferioară și fiecărei entități teritoriale a viitoarei federații i se garanta o reprezentare proporțională numărului de alegători. Iar Camera superioară trebuia să fie formată din 30 de deputați – cîte 10 din partea fiecărui subiect al federației. În astfel de circumstanțe, este evident că după crearea federației moldovenești, șansele electorale ale partidelor de dreapta vor scădea semnificativ – ele nu vor obține un număr mare de voturi din partea alegătorilor transnistreni sau găgăuzi, prin urmare Parlamentul țării unificate va fi preponderent de centru-stînga. Iar președintele Grosu, încă la alegerile prezidențiale din 2020, blocînd drumul din Varnița pentru alegătorii transnistreni, a spus clar și răspicat că nu va permite "separatiștilor să decidă soarta Moldovei".

În al doilea rînd, timp de 30 de ani, zeci, dacă nu chiar sute de ONG-uri moldovenești se hrănesc foarte bine din granturile alocate de Uniunea Europeană și alte structuri internaționale pentru apropierea celor două maluri ale Nistrului, procesul de reintegrare, reglementare și alte lucruri legate de conflictul transnistrean nerezolvat. De exemplu, unul dintre acești consumatori activi de granturi, care timp de două decenii discută intens pe această temă, este fostul șef al Departamentului Comisiei interdepartamentale pentru coordonarea politicii de stat în localitățile din stînga Nistrului, director de programe la Institutul de Politici Publice, director-coordonator la Asociaţia în susţinerea încrederii păcii şi stabilităţii “Încrederea”, iar acum deputat PAS, Oazu Nantoi. Este clar că niciunul dintre acești consumatori de granturi nu vrea să piardă o astfel de sursă.

În al treilea rînd, Chișinăul oficial, mai ales dacă la guvernare sînt partidele de dreapta, are întotdeauna nevoie de un anumit "dușman" intern sau extern, pe care să poată da mereu vina pentru eșecurile din politica economică sau socială. În ultimii ani, autoritățile moldovenești au zguduit nu o singură dată situația în direcția transnistreană pentru a distrage atenția publicului de la gafele lor sau de la unele scheme dubioase. Așa cum a făcut de mai multe ori și Tiraspolul. Așadar, totul este aici reciproc.

În al patrulea rînd, toată isteria pe tema federalizării, inclusiv din partea Bucureștiului, are legătură cu faptul că la implementarea planului de creare a Republicii Federative Moldova va fi înlăturată problema dispariției RM ca stat – nici un fel de "Unire" și nici un fel de NATO, cu care Chișinăul oficial colaborează atît de strîns în ultima perioadă, în ciuda statutului neutru al statului.

În al cincilea rînd, cei de dreapta, iar împreună cu ei și occidentul anilor 2000-2020, se tem, avînd un motiv bine întemeiat, că în statul moldovenesc unificat vor predomina forțele orientate spre Rusia, iar influența Moscovei pe teritoriul Republicii Moldova va crește.

De aceea politicienii de dreapta nu acceptă nici o opțiune de reglementare care prevede crearea unui stat federal. Și vor persecuta orice oficial sau politician care, ca și Nicolai Țveatcov, va îndrăzni să menționeze pur și simplu termenul de "federalizare" sau să spună că "avem un subiect – Autonomia Găgăuză recunoscută, iar acest lucru face deja structura de stat a Moldovei parțial federală".

Și deși, de fapt, Țveatcov are dreptate: nu contează cum se va numi ceea ce va apărea urmare a negocierilor, dar important este conținutul acordurilor care vor aduce pacea pe teritoriul moldovenesc, el va plăti pentru cuvintele sale. Pentru că speakerul Grosu le consideră "anti-statale". Și pentru că președintele parlamentului, Igor Grosu, care este și președintele partidului de guvernămînt, a dat de fapt un ordin, spunînd reporterilor că urmează a fi pedepsit șefului adjunct al Biroului Politici de Reintegrare, care "demult nu mai trebuia să fie acolo".

În același timp, dacă îi vom întreba pe cei care își pierd calmul doar la auzul cuvîntului "federalizare" ce anume propun ei pentru soluționarea conflictului transnistrean, puțin probabil că vom auzi vreun răspuns. El pur și simplu nu există.

Xenia Florea