Minunatul monolog al lui Mihail Jvanețki despre ce-i mai important în viață

Viața este scurtă. Și trebuie să poți.

Trebuie să poți pleca de la un film prost. Să arunci o carte rea.

Să pleci de la o persoană rea.

Ele sînt multe.

Să renunți la lucrurile care nu-ți reușesc.

Chiar și la mediocritate.

Sînt mulți. Timpul este mai scump.

Mai bine dormi.

Mai bine mănînci.

Este mai bine te uiți la foc, la un copil, la o femeie, la apă.

Muzica a devenit dușmanul omului.

Muzica îți este impusă, se bagă în urechi.

Prin pereți.

Prin pod.

Prin podea.

Inspiri muzica și bătăile sintetizatoarelor.

Notele joase bat în piept, cele înalte tremură sub plombe.

Spectacolul este mai puțin obraznic, dar de el tot nu poți fugi.

Te huiduiește. Te trage.

Îți pune piedică.

Computerul este lipicios, lucește ca o fantomă, sună ca un bazar oriental.

Sapi, cauți, cauți.

Găsești ceva, încerci să-l adaptezi, și-l arunci, sapi din nou, găsești ceva, îl învîrți în cap, și-l arunci.

Gîndurile sînt comune.

Cuvinte sînt comune...

Nu!

Viața este scurtă.

Și doar cartea este delicată.

Ai luat-o de pe raft. Ai răsfoit-o. Ai pus-o la loc.

Ea nu este obrăznică.

Nu te pătrunde fără a te întreba.

Stă pe raft, tace, așteaptă să fie luată în mîini calde.

Și ea se va deschide.

De-ar fi și cu oamenii așa.

Sîntem foarte mulți. Nu-i putem enumera pe toți.

Nici chiar pe unul.

Nici chiar pe unul de-al său.

Nici chiar pe sine.

Viața este scurtă.

Ceva se va deschide singur.

Pentru ceva stabilești reguli.

Pentru restul nu ai timp.

Există o singură lege: să pleci.

Să renunți.

Să fugi.

Să închizi sau să nu deschizi!

Pentru a nu da acest moment, destinat altuia.