Pedagogul Dima Zițer, despre cum să nu mai strigi la copii
Dacă e să spunem: "Eu acum, chiar și pentru o oră sau o seară, îi voi distruge viața cu ocara mea", apare o îndoială. Pentru că după aceasta urmează întrebarea: "Dar chiar trebuie asta?"
Nimeni nu a învățat pe nimeni să se oprească.
- Ați fost certat în copilărie?
- Eu acum ezit, deoarece mă gîndesc: "Interesant, părinții mei știau că mă certau sau credeau că mă formează în acel moment ca personalitate, mă lustiesc și netezesc niște margini?”. Părinții doar ne ceartă pentru ceva. Ei nu diferă de ceilalți oameni din lume.
Toată lumea are o idee despre cum ar trebui să se comporte o persoană. Și dacă aceasta nu corespunde realității, se întîmplă să te enervezi.
Nu demult mergeam în autobuz de la terminal spre avion. Iar un băiat, foarte minunat, care nu avea nici o intenție rea, stă în picioare, se ținele de barele de sus și sare în sus și în jos. În general, caest lucru nu încurca nici unei ființe vii. Cum au sărit asupra lui părinții! Nici măcar nu pot spune că vre-unul dintre pasageri l-a privit dezaprobator. Pur și simmplu în acest moment are loc o cădere a conștiinței, nu avem timp să ne gîndim că e bine că el sare, înseamnă că el este în viață, are o bună dispoziție, în general este destul de distractiv să te tragi la bare.
Întreaga colecție a ideilor noastre - despre noi înșine, despre alții, a altora despre noi - lovește în cap într-o secundă și ca rezultat apare replica: "Stați calm! De cîte să-ți spun!". Întregul program clasic.
- Au existat cazuri în care părinții v-au certat în mod similar?
- E studiam muzica, cîntam la pian. Și pînă în prezent cînt, apropo. La unsprezece animergeam de două ori pe săptămînă la o școală de muzică. S-a întîmplat în mai, era aceeași vreme minunată ca azi. M-am întors de la școală, m-am schimbat în pantaloni scurți și am scris o notă părinților, simțind că ceva se va întîmpla.
- Notiță că ați plecat în pantaloni scurți?
- Da. Și am plecat într-o dispoziție minunată la muzicală, uitînd, desigur, imediat despre acești pantaloni scurți. Omul nu se gîndește mereu în ce este îmbrăcat. Cînd mă întorceam, a început să plouă. Petersburg, desigur. Tatăl meu m-a întîlnit cu o umbrelă și m-a certat în modul cel mai sălbatic. În măsura în care doar trei sau patru ani în urmă mi-am îmbrăcat pantalonii din nou. Pînă într-atît, încît abia cu trei sau patru ani în urmă am îmbrăcat pantaloni scurți din nou. Nu i-am purtat de patruzeci de ani. Mi-am dat seama de asta recent. Eu și soția mea eram în vacanță, am mers la magazin și am văzut niște pantaloni scurți, boraznici, colorați. I-am cumpărat, depășindu-mă, și din acel moment, așa cum se spune, m-am vindecat. Nu am fost bătut niciodată. Nu pot spune că am fost foarte ofensat. Dar acest moment de atacare, se pare, că a fost foarte umilitor. Nu am fost numit cu ultimele cuvinte, dar am fost lipsit de dreptul la buna dispoziție, la hainele pe care le consideram confortabile pentru mine, la propria mea decizie. Dacă ne întoarcem în timp,, ce s-a întîmplat cu tata, binecuvîntată fie memoria lui, pe care îl iubesc și îl iubiteam foarte mult și atunci? Cred că a avut o mică nebunie. El a citit notița, a privit afară, ploua. El s-a supărat, s-a temut pentru mine, și-a imaginat cum eu stau pe patul de moarte cu o temperatură de patruzeci de grade, după ce am călătorit într-o zi în mai, în pantaloni scurți prin Petersburg. Probabil că așa ceva s-a întîmplat. Și asta e tot. Iar mai departe, de vreme ce nimeni nu învață pe nimeni să se oprească, să reflecteze sau cel puțin să facă ceva cu el, o primește acea persoană care se presupune că a fost cauza acestei nebuni.
- I-ați răspuns ceva?
- Nu, eu, desigur, nu i-am răspuns nimic, la fel ca majoritatea colegilor mei la vîrsta mea. Mai ales dacă noi sîntem în ghilimele și fără ghilimele copii buni.
Copiii buni sînt cei care nu se îndoiesc de faptul că părintele are dreptate și-i dorește copilului binele. Acesta este comportamentul caracteristic al copiilor sub șapte ani. Și toate cele mai îngrozitoare și periculoase manipulări ale părinților au loc anume la pe această vîrstă.
Și apoi, pînă în adolescență, cînd omul înțelege brusc: "Hopa, eu pot face singur!", noi continuăm instinctiv să avem încredere în părinți.
- Cînd ai fost certat pentru șorturi, ai crezut că nu aveați dreptate?
- Eram nefericit. În interior, fiecare dintre noi își cunoaște drepturile, motivele, dorințele. Întrebarea este cît de adînc este îngropat acest lucru în fiecare dintre noi. Să lămurim această situație simplă cu pantalonii scurți. Omul este bine dispus, el are unsprezece ani, nu trei, nu cinci, are un stil de viață independent. Eu singur am venit de la școală, am deschis ușa, am gătit, am mîncat, am spălat vasele, am mers la muzică. Tot decorul, toate circumstanțele sînt despre un om independent, care poate lua decizii de sine stătător. El singur amers troleibuzul de la Grajdanka pînă la Petrogradka, toate acestea doar nu sînt lucruri simple. Și, în același timp, a îmbrăcat pantalonii scurți.
Această decizie corespunde independenței mele? Sută la sută. Știam în interior că am dreptul să fac asta. Și atunci ne confruntăm cu presiune sălbatică din exterior atunci cînd ne spun: "Care drept? Vino-ți în fire! Ai înnebunit? Nu există niciun drept. Despre asta există, dar despre asta - nu!". Mai mult decît atît, chiar nici nu există acest tip de conversație atunci când copiii sînt "certați", fără a le fi explicat nimic. Nimeni nu se îndoiește de nimic, nimeni nu trage concluzii sau construiește relații de cauzalitate. Pur și simplu mergem în luptă pe cai! Și, mi se pare, cealalt om devine nefericit în acest moment.
Avem o datorie destul de mare în fața copiilor.
- Acum tu ești tată. Vă certați fiicele?
- Sper că acum totuși - nu. S-a întîmplat vreodată cu cele mai mari că ceva m-a închis? Absolut. Mulțumită în mare măsură copiilor mei, am învățat cum să rezolv acest lucru.
- Povestiți-mi vreun caz? Cînd v-ați enervat o dată, iar apoi nu s-a mai repeta datorită lucrării asupra dvs înșivă.
- Nu este o istorie despre mine, ci despre soția mea. Dar eu în acel moment mi-am dat seama în ce idiotism trăim. Cînd fata mai mare, care nu demult a împlinit treizeci de ani, era în clasa a doua, am venit la ea la școală. Învățătoarea a spus că a facut ceva rău acolo, sau a alergat, sau nu a alergat, ori a primit doi la toate lucrările de controal. Nu-mi mai amintesc, dar îmi aduc aminte că acest lucru ne-a impresionat foarte mult.
Era în luna noiembrie, iar noi vroiam după școală să mergem să-i cumperăm Anei o scurtă de iarnă. Și noi mergem, Natașa stă lîngă mine și spune: "Nici nu știu dacă să mergem sau nu, să cumperăm această scurtă pentru ea acum sau nu". Iar eu fără să mă opresc spun: "Ascultă, probabil, nu vom merge, lasă să înghețe și să moară!" Și am îzbucnit în hohote împreună. A fost amuzant, dar a fost un moment foarte important al unei astfel de conștientizări. Cred că de atunci Dumnezeu ne-a păzit, ceva a început să se schimbe.
Deși toți avem o factură neplătită destul de mare în fața copiilor noștri. Noi toți, vrînd, nevrînd, facem adesea destule pentru a le strica viața. Și cînd spun: "Toți", am în vedere "toți".
Pînă în acel moment, apropo, a mai existat o poveste. Anea a cerut odată foarte, foarte, foarte mult o insignă frumoasă. Am căutat-o și am cumpărat-o. Ea a mers la școală și a pierdut-o împreună cu scurta de jeans, care costa, de asemenea, nu puțin, dar noi atunci în generalnu-i aveam. Și îmi amintesc cum am certat-o. Astăzi nu aș fi făcut asta niciodată. În acest sens, cea mai mică a avut mai mult noroc, pentru că, în general, acest lucru a dispărut din relația noastră. Nu vorbesc doar despre mine, vorbesc despre întreaga noastră familie.
- Ți-ai cerut iertare de la fiică pentru povestea cu insigna?
- Atunci nu, nu eram încă pregătit. Aveam 23 sau 24 de ani, modelul era foarte puternic. Dar apoi, desigur, mi-am cerut iertare și îmi cer și acum scuze, în general, și în particular. Pentru că este important. Noi sîntem prieteni absolut nebunești cu ea, nu putem trăi unul fără altul, noi vorbim despre toate, am vorbit mult despre asta mai tîrziu, precum și despre comportamentul meu neatent.
- Acum mulți părinți o citesc pe Petranovskaia, Gippenreiter, vin la prelegerile dvs. Dar cînd această înghețată cade, ei oricum încep să țipe.
- E adevărat. Dar există un mecanism de care sînt absolut sigur și am vorbit despre el de mai multe ori: o respirație de o secundă, care va distruge această reacție. Nu o dată pentru totdeauna, dar pentru acest moment – cu siguranță. Vă garantez. Am fost de un milion de ori în acest model, noi nu putem să nu deschidem gura, dar ne putem reține. Toți pot. Cine spune: "Eu nu pot" - minciuni, el nu a încercat. În această secundă, îți amintești cum erai tu certat din această cauză, și reușești să înțelegi că nu trebuie să strici o zi atît de minunată.
Cînd simt că sînt iritat, sînt iritat pe toate. Oh, dacă am putea să formulăm în momentul conflictului ceea ce ne dorim cu adevărat și chiar mai bine să scriem pe o bucată de hîrtie! Ar fi genial. Dar acest lucru este aproape imposibil.
- Conflictul se poate prelungi.
- E adevărat. Dacă este așa, atunci este foarte important să te așezi și să scrii ceea ce vrei. Și, din experiența mea, să te uimești de faptul că ceea ce faci nu are nimic de-a face cu ceea ce vrei. O poveste pe care nu am avut-o niciodată cu fiicele mele, dar înțeleg că majoritatea oamenilor o au. O pot da drept exemplu. Copilul a început să vină acasă tîrziu. Începem să ne confruntăm. Noi, părinții, spunem: "Este imposibil, ai abandonat complet școala, hoinărești nu se știe pe unde." Și pentru ca imaginea să fie mai colorată, acest lucru se va întîmpla în fiecare zi la noi.
Tata, mama, desigur, au dreptul să o aștepte, să-și facă griji și să se teamă. Numai că acest lucru nu înseamnă că copilul vine acasă bine dispus și primul lucru pe care ar trebui să-l primească este să-i distrugem această dispoziție. Dar acest lucru se întîmplă mereu în astfel de situații. Mie dintr-o dată, ca părinte, mi se pare că dacă ea va plînge acum, atunci data viitoare își va da seama. Însă nu există nici o legătură între acestea. Dimpotrivă, ea trebie să se întoarce acasă, știind că este așteaptă acolo, că se simte bine acolo.
La baza relațiilor noastre se află frica.
- Este posibil să nu te cerți cu copiii de pînă la șapte ani, să-i ataci de sus, ci să căutați împreună o ieșire din situație?
- Nu sînt sigur: noi avem un handicap imens în fața lor. El constă în faptul că, chiar dacă nu sînt de acord cu noi, ei strigă, scuipă, mușcă, știu că mama și tata sînt zei. Cea mai sălbatică, dar tipică situație: cînd un copil, în ochii mamei sale, s-a comportat urît pe stradă, ea spune: "Gata, eu plec, tu fă ce vrei". Iar el, plîngînd, alergă după ea. Această istorie se repetă de fiecare dată. El ar fi fericit să se confrunte cu ea, dar nu are acest instrument pînă la șase sau șapte ani. Iar mama, după cum înțelegem, acționează destul de sălbatic: îi manipulează. Sînt gata să recunosc că ea face acest lucru fără să-și dea seama.
- Cum? Ea știe destul de bine că copilul va alerga după ea.
- E adevărat. Dar ea nu se oprește în acest moment. Nu pot arunca pietre în acești părinți: modelul este conceput astfel încît mama să scape acest moment. Dacă se va opri, așa cum noi acum, ea va înțelege în două sau trei secunde ce se întîmplă. Mai mult, majoritatea mamelor își vor spune: "Nu este bine ceea ce fac, nu este bine să manipulezi cu sentimentele persoanei iubite și apropiate". Dar pentru a face acest lucru, are nevoie de acea secundă, despre care afirm constant. Cred că la baza relațiilor părinte-copil se află frica.
- Teama de a pierde controlul?
- Inițial este frica biologică, animalică pentru urmași. Există un punct animalic de unde pornim. El definește multe dintre acțiunile noastre. Omenirea noastră este să ne dăm seama de acest lucru. În momentul în care copilul scapă înghețata pe podea, este despre același lucru. Mi-e frică că voi obține dezaprobarea tribului meu. Mă tem că odată ce a scăpat înghețata, acum cu siguranță va deveni un măturător sau o prostituată.
Adăuga comentariu