Aceste istorii de observare a copiilor și a evenimentelor din copilărie arată cît de importantă este atenția în procesul de educare a copiilor...
Ieri, în sala de sport urmăream un băiat de cinci ani. În timp ce mama lui făcea fitness, el stătea lîngă perete aproape fără mișcare. Copilul conducea prin aer o corabie imaginară și, în șoaptă, dădea comenzi echipajului:
- Spre stînga! În față sînt rechini!
El era fericit.
În micile pauzele dintre antrenamentele la aparatele de fitness, mama cu iritare vădită își îndemna fiul:
- Du-te pe bicicletă! Încercă să sari pe minge! Ia coarda!
Copilul dădea din cap, dar stătea pe loc. Femeia se enerva.
Mi-am amintit de-al doilea an la facultatea de psihologie. Am făcut o compunere "Poruncile unui educator".
Dacă pui un holeric să taie cu foarfeca - pregătește verdele de briliant.
Dacă strigi la un melancolic – îți faci un dușman.
Impui un sangvinic să completeze rețeta - uitați-vă la lacrimile sale.
Trimiți flegmaticul la "starturi vesele" - cel puțin vei rîde.
Temperamentul este pentru totdeauna. Copilul nu vă "săpa înadins" - el are pur și simplu un alt ritm de viață. Noi fie îl acceptăm - fie suferim. Ne înfuriem, ne supărăm, înjurăm.
Mama mea își amintește adesea ce "copilul de aur" eram.
- Îți dădeam o cutie cu nasturi și o oră și jumătate îmi făceam treaburile!
Nu-mi amintesc nasturii mei. Dar mama spune că îi sortam după culoare și formă, după structură și numărul găurilor. Construiam piramide și figuri geometrice. Eram fericită.
Cînd fiica mea a împlinit doi ani, eu (anticipînd un concediu de o oră și jumătate) îi înmînam cu plăcere moștenirea de familie - simbolul păcii materne - cutia cu nasturi. Și ce? Conținutul ei zbura imediat pe podea. Frumos, cu zgomot, prin tot apartamentul. Fiica mea era fericită.
Sincer, nu mi-a fost ușor să accept aceste artificii. Dar, cu timpul, am înțeles un lucru absolut evident, care ne ajută pînă în prezent să evităm conflictele.
Adăuga comentariu