Istoria conspirativă a Europei. Merovingienii, cultul Taurului și sîngele lui Hristos

Ordinul Templierilor, numit și Ordinul Templului, care a influențat mult tradițiile sacre și misteriile Europei (despre care am vorbit în articolele precedente), a mai avut o rădăcină sacră.

Aceasta lega consacrarea secretă a cavalerilor Templului cu dinastia Merovingienilor, conducătorii antici ai francilor. A fost o dinastie de regi-preoți, care, conform legendei, au guvernat francii și care lega această dinastie de sîngele lui Hristos și de ideea sfîntului Graal.

Urmașii Fiului lui Dumnezeu?

Se credea că merovingienii provin din urmașii troienilor care, după căderea Troii, au migrat spre Occident. Însă pentru Europa creștină de ieri, dar și cea azi altceva era mult mai important. Există o tradiție ezoterică, care crede că Hristos a fost nu doar Dumnezeu, ci și om. Ca om, el putea avea urmași, chiar și în pofida circumstanțelor tragice în care și-a încheiat calea vieții. Potrivit propriilor sale cuvinte, printre discipolii lui era unul, mai exact - una preferată. Se numea Maria Magdalena. Posibil, ea a devenit soția lui și i-a născut un copil. Ordinul Sion păstrează legenda cum că fiica lor se numea Sara. Împreună cu Iosif și suita sa, fiind urmașa unui neam de regi, ea a fugit de prigoana romanilor, dar și a dinastiilor Sanhedrin și Irod. A reușit să ajungă în Galia, care pe atunci făcea parte din Imperiul Roman. Acolo, timp de secole a fost păstrat viu sîngele urmașilor lui Hristos. Ulterior acesta s-a unit cu sîngele legendarilor Merovingieni, regii francilor. Deci, Merovingienii cu plete lungi – regii care nu-și tundeau părul – s-au înrudit cu dinastia sacră și sîngele sacru al lui Hristos. Și deci, reieșind din acest fir conspirologic, în continuare toți Merovingienii erau urmașii Fiului lui Dumnezeu.

Inițial, ei au purtat cu cinste acest titlu. Apoi, după victoriile regilor franci Clovis și Childeric, a început așa-zisa ”epocă a regilor leneși”. Treptat, administratorii lor – majordomii - au început să îndepărteze regii de la puterea reală și cea politică, prin reducerea ei la funcții rituale și reprezentative. Acest neam a devenit cunoscut drept dinastia Carolingienilor. Un timp îndelungat Carolingienii au împărțit puterea cu Merovingienii. Victoriile pe plan extern și intern i-au consolidat pe Carolingieni, și Merovingienii s-au transformat în instrumentul orb al puterii majordomilor. Dagober II (Meroving) după multe pribegii pe insulele Britanice, s-a căsătorit cu o principesă celtică și a încercat să restabilească puterea dinastiei. Timp de trei ani, i-a reușit. El a restabilit puterea în ținuturile periferice, a învins feodalii și aristocrații regionali, dar a provocat și ostilitatea lor. La 23 decembrie, 679 Dagober II, care se odihnea după vînătoare, a fost ucis. De atunci Merovingienii nu au mai putut menține puterea reală și au degradat politic. Acestor regi le-a rămas doar o mică reședință, de unde ei erau aduși în capitală pentru ceremonii și recepții cu ambasadorii.

Așa au agonizat ei circa 100 de ani, iar în a. 751 ultimul dintre Merovingieni - Childeric III a fost călugărit. Dat fiind că acești regi niciodată nu-și tundeau pletele, pentru onoarea și puterea lor era un lucru inadmisibil, căci anume părul era puterea lor. Tunderea părului ultimului Merovingian a fost un act de umilire, lipsire de putere și forță sacră. Astfel carolingienii, deveniți cu timpul guvernatorii întregii Europe continentale, restauratori ai Imperiului Roman în Occident, au înlăturat de la putere dinastia Merovingienilor.

Totuși, chiar și azi o mare parte din dinastiile ce guvernează în Europa își leagă genealogia legendară de dinastia Merovingienilor, în încercarea de a face legătură cu sîngele lui Hristos. De secole, aceasta a devenit un fel de idee-fix a aristocrației europene, fie că este vorba despre Habsburgi, Valois, Bourboni sau Hohenzollerni.

Și chiar dacă încercarea de a-și trage neamul de la însuși Hristos este o concepție interesantă a viziunii istorice, ea exploatează totuși o temă ce nu poate fi exploatată și încă într-un mod așa de direct. Ideea păstrării acestui sînge contravine doctrinei celei de-a doua veniri. Ea este lipsită de sens, dacă ținem cont de faptul, că în a doua întrupare Hristos trebuie să vină în lumina slavei și înconjurat de oștirea cerească. E greu să ne imaginăm aceasta, dacă el va crește și se va maturiza în Europa actuală, supusă numeroaselor vicii și ispite. Doar Fiul lui Dumnezeu, venit, poate schimba lumea fără a absorbi întreaga mizerie a sistemului desacralizat de azi.

Mai mult, de secole toate aceste familii regale nu au purtat în sine nimic neobișnuit din punctul de vedere al ezoterismului creștin. Da, unii reprezentanți, cum ar fi regele Ludovic cel Pios, împăratul Rudolph Habsburg sau Ludovic ХIV, s-au evidențiat pe fondalul general, însă ar fi o exagerare să-i numim purtători ai sîngelui Fiului lui Dumnezeu, trimisul Domnului care a suferit și a fost răstignit. De această tradiție au nevoie mai mult cei care își trag neamul în conformitate cu aceste mitologii genealogice. Are nevoie de ea și un alt grup mistic, pentru a păstra Aura sacră a tronurilor care încă vor mai fi utile într-un viitor proiect mesianic.

Taurii și urșii

Dar mai există un mitologism, - la fel de interesant, - caracteristic acestei familii regale.

Esența lui constă în faptul că Merovingienii, acești imigranți troieni din Priam, Frig și Franc, întotdeauna au purtat un alt sînge, nu mai puțin misterios, și coboară din Merovech. Personalitatea acestuia este ascunsă în istorisiri legendare, iar proveniența era legată de un nume ce conține ecoul cuvintelor ”mamă” și ”mare”. Iată ce scriu М. Baigent, R.Leigh și G.Lincoln în renumita lor carte «Enigma sacră»: «Enigma dinastiei merovingienilor este mai vagă ca taina catarilor și a cavalerilor Templului … În opinia principalului cronicar franc și conform legendei, Merovech s-a născut din doi tați. Cu adevărat, se povestește, că fiind gravidă mama lui, soția regelui Clodio, a mers să se scalde în mare; acolo ea a fost răpită și sedusă de o creatură marină misterioasă – "fiara Neptunilor, asemănătoare cu Centaurul", un alt animal mitic. Posibil, această creatură a lăsat-o pe regină însărcinată pentru a doua oară, și în nou-născutul Merovech curgea sîngele a două neamuri diferite: cel al regelui franc și cel al misteriosului monstru marin ».

Această legendă medievală a fost repetată așa de des, că nu putea să nu influențeze soarta acelei epoci de pomină. Conform aceleiași legende, Merovech era un rege neobișnuit. El purta în sine sîngele a două forțe sacre. Una era marcată drept sîngele lui Hristos, alta – al Centaurului. Legenda despre Centaur este interesantă, deoarece explică cum tradiția taurului a influențat soarta Europei. Mai explică și linia titanică din genealogia aristocratică europeană. Dacă e așa, Merovingienii - conducătorii francilor salieni, idolii medievali, erau purtătorii tradițiilor antice marcate ca titanism vaalic, cult al Zeului-Taur. Din împărăția francilor, acesta s-a extins apoi în toată Europa, a ajuns și în regiunea noastră, și alături de templieri – în Țara Moldovei.

Dar să revenim la Merovingieni. În Occident, anume acești regi-vrăjitori au devenit ultimii purtători ai puterii regale provenite de la Zeul-Taur. După care această misiune le-a revenit dinastiilor moldovenești. Merovingienii mai erau numiți ”regi cu plete lungi”. Ca și Samson din Vechiul Testament, ei refuzau să-și tundă pletele în care se conținea întreaga lor bărbăție – esența și secretul capacităților supranaturale ale lor. Cauzele acestor credințe nu-s cunoscute, dar se vede că ei erau luați în serios, cel puțin înainte de a.754, atunci Childeric III a fost detronat, întemnițat și la ordinul strict al papei – tuns.

Reieșind din aceea că legenda spune că anume în plete era forța magică a Merovingienilor, putem presupune că ei proveneau din neamul Phoebe, Apollo – zeul care nu-și tundea pletele. El este și analogul lui Belen – zeul celtic al animalelor, și al lui Vaal – zeul semitic cu cap de taur. Iar anume el este Dumnezeul-Taur, simbolul legendarului rege persan Yima Vivahvant. Veles – zeul slav al animalelor și al bogăției, mai era numit și Volos. Există date care demonstrează legătura dintre cultul lui Volos și urs. De Volos ține constelația Pleiadelor Volosini: lucirea Volosini prezice o vînătoare de urși reușită. Asta le permite unor cercetători să susțină că Volos este un theriomorph antic cu aspect de fiară, o zeitate care a păstrat în noile condiții vechiul nume, ce provine de la ”plete”, ”blană”, ”blănos”. Necondiționat, la bază stă tradiția Dumnezeului-Taur, căpătată pe o cale neobișnuită, dar acceptabilă – din fundul mării, de la cei care demult păstrează în spațiile sărate ale mărilor vechile taine ale atlanților și titanilor marini. Este prima dovadă a apartenenței acestui neam la tradiția asurică.

Mai există și a doua. Ea poate fi găsită în aceeași carte ”Enigma sacră”. Iată ce scrie acolo: ”În a.1653 în Ardennes a fost găsit un mormînt merovingian important; era mormîntul lui Childeric I, fiul lui Merovech, tatăl lui Chlovis – cel mai renumit reprezentant al dinastiei. Acolo au fost găsite arme, comori, diverse bijuterii și insigne care de obicei se conțin în mormintele regale. Însă în acesta mai erau și obiecte ce țin mai mult de magie și vrăji, nu de puterea regală: capul tăiat al unui cal, un cap de taur făcut din aur, o sferă de cristal. Unul dintre simbolurile sacre ale Merovingienilor era albina, albinuțe din aur în mormîntul lui Childeric erai vre-o trei sute; întregul conținut al mormîntului i-a fost transmis lui Leopold-Wilhelm din Habsburg , conducător militar al Olandei austriece și fratele împăratului Ferdinand III. Ulterior însă aceste comori vor reveni în Franța, și de la întronarea sa în a. 1804, Napoleon a făcut din albină principala podoabă a veșmintelor sale ceremoniale”.

Este lesne să înțelegem, că capul de taur indică direct cultul acestui animal și deci - prezența elementelor de cult al Taurului, al Dumnezeului-Taur atlantic și titanic. Și albinele reprezintă simboluri foarte interesante. Simbolistica lor formează sistemul francmasoneriei, dar și a altor tradiții mistice. În zoroastrism, o importanță enormă o are albina de aur, care spre deosebire de cea gri niciodată nu a fost un spirit răuvoitor, reprezentat de o insectă. Apropo, cultul albinelor este principal în misterele zeiței grecești antice Cybele, care își numea preoții albine. Și prezența rădăcinii ”bel” în numele ei arată clar izvorul cultului. Să ne amintim și de Dagon, zeul marin canaanit, și de miturile cosmogonice babiloniene și sumeriene.

Un alt mit despre Merovingieni ține de Arcadia, - țara legendară populată de oameni fericiți și liberi. Și aici au fost cifrate numeroase simboluri, dintre care primul ar fi ursul. Ursul este un simbol antic, ca și Taurul, este caracteristic ritualurilor enigmaticilor Merovingieni. Și el este o formă a zeității ascunse, chipul lui nemanifestat civilizației, componenta lui accentuat naturală, care neagă legile sistemice de dezvoltare civilizațională. Acest simbol este o răzvrătire contra sistemului acestei lumi. El confirmă legătura pe care o are cu dinastia Merovingienilor. Am putea presupune legătura mistică a regilor franci și tradițiilor lor cu Arcadia. Este interesant că ecourile datinilor despre aceste meleaguri s-au păstrat în multe locuri. În Grecia, pe Peloponez, există țara Arcadia, o mică regiune care nu a fost cotropită de dorieni. Aceste triburi au schimbat lumea veche, și-au consolidat zeii olimpici, și Arcadia a fost un fel de ultimă redută a altor culturi și popoare mediteraneene, mult mai vechi. Aceste referințe le găsim în manifestarea unor cunoștințe mistice străvechi. Merovingienii le posedau. Denumirea Arcadiei provine, cel mai probabil, de la ”arcades” – popor al urșilor. Arcadienii străvechi pretindeau că se trag din Arkas, zeitatea pămîntului, supranumită uneori urs. Arkas era fiul nimfei Kallisto. Ea este pomenită în miturile despre Ursa Mare, iar Arkas – în cele despre Ursa Mică. Cultul ursului era foarte important în mitologia și tradițiile francilor Sicambra. El este întruchipat în miturile despre Artemis, sora lui Phoebe, Apollo, zeul care nu-și tundea pletele sau, cum ar fi spus slavii antici, Zeul Volos. În toponime, acest cult este reflectat în denumirea Ardenilor, munții antici ai galilor, care provin de la Airduina, sora celtică a lui Artemis, întrupată galic. În Sion a existat cultul acestei zeițe. Numele acesta mai făcea parte din sistemul medieval de codificare a Merovingienilor învinși. ”Puterile totemice și magice deosebite, recunoscute la urșii din Ardenii merovingieni, explică pe deplin că numele Ursus – "urs" în latină – a fost dat ”în documentele comunitare" întregii dinastii regale”, - scriu în cartea «Истоки Медвежьей Руси» cercetătorii ruși Alexandr Leontiev și Marina Leontieva. Însă cel mai uimitor este faptul că în galică "urs" se pronunță "arth", de unde și provine numele Arthur.

Mai mult ca simple mituri

Iar mitul nu este o poveste oarecare. Mitul, scria Mircea Eliade, este mult mai suprem și tainic ca ceea cu ce ne confruntăm noi, atunci cînd ne încheiem profana cale în această lume. ”Mitul este una dintre realitățile extrem de complicate ale culturii… mitul ne expune istoria sacră, ne vorbește despre evenimente ce au avut loc în vremurile memorabile ale «începutului tuturor începuturilor». Astfel mitul ne arată cum realitatea, prin faptele eroice ale ființelor supranaturale, a ajuns să fie întruchipată și implementată, indiferent dacă este o realitate atotcuprinzătoare, un cosmos sau doar un fragment – o insulă, lume vegetală, comportament uman ori constituirea unui stat”. (”Aspectele mitului”. М. Eliade. М.1995, p.15-16).

Reiese, că orice formațiune statală trebuie să aibă la bază un mit? Da, probabil așa este! Mitul trebuie să se afle la baza modelului statal, a instalării acestuia, deoarece al sacralizează și leagă de realitatea dumnezeiască nemanifestată. Doar fiind în legătură cu asemenea obertonuri ale traiului, țara, tronul, personalitatea pot fi considerate sacre, parte a teofaniei, adică a zeității. Doar în acest caz istoria ulterioară poate fi determinată ca urmare a concepției divine. Clanul regal al Merovingienilor, care a creat o mare dinastie și o mare statalitate medievală a Europei, era anume o astfel de concepție.

Din antichitate, merovingienii erau purtătorii cunoștințelor tainice și a inițierii speciale. Ne-o confirmă faptul, că reprezentanții masculini ai dinastiei nu deveneau regi-preoți din start, ci doar la 12 ani. Adică, într-o singură zi din copii obișnuiți, fie și cu ”sînge albastru”, ei se transformau în semizei. Înainte de creștinare, rangul lor era și mai înalt. Însă istoria nu a păstrat date care vorbesc despre aceea, că în acea zi se desfășurau careva ceremonii - acea zi nu era marcată nici de încoronare, nici de ungere. Pur și simplu, din acea zi ei ”supuși unui drept sacru, își asumau povara puterii”. Adică, cineva de sus îi instala pe acești regi tineri și îi făcea semizei, așa că ei puteau apoi lecui alți oameni, deveneau preoții unei tradiții necunoscute, mai exact – uitate de profani.

Este interesant, că și după creștinare ei și-au păstrat poligamia. Asta vorbește despre statutul lor special în lumea francă. Acești regi sacri erau extrem de bogați. Pe teritoriul actualei Elveții, în apropiere de orașul Sion, exista o monetărie în care erau bătute monede de aur. Unele mostre au ajuns și în zilele noastre. Pe acestea este înfățișată crucea echilaterală, care ulterior a devenit simbolul oștilor regatului franc în Ierusalim.

Puterea magică nu a dispărut

Chiar și după ce dinastia Merovingienilor s-a stins, puterea lor magică a acționat în continuare. Spre exemplu, cadavrul regelui Dagobert al Doilea, ucis mișelește de unul dintre camarazii săi, a fost exhumat șu transferat de mai multe ori, pînă a fost înhumat în biserica care de atunci se numește biserica Sf. Dagobert. Ulterior, un consiliu de arhiepiscopi l-a canonizat. Era la 10 septembrie, 872 în timpul regelui francez Carol cel Pleșuv. Cercetătorii subliniază, că motivele canonizării lui Dagobert nu-s clare nici azi. Există și fapte care arată că osemintele sale au fost mereu ocrotite de stat - și pe timpul invaziei vikingilor în Franța, și ulterior. Se spune că acele oseminte aveau puteri magice. Biserica păstra tăcere în această privință. Drept că ea a aprobat sărbătoarea Sf.Dagobert. El a devenit parte a cultului popular și a fost numită ziua decesului său, 23 decembrie. După care a urmat o anumită uitare, iar în a. 1069 ducele de Lorena, bunelul lui Godfroix din Boulogne, primul conducător european al Ierusalimului, cel care și-a asumat titlul de custode al Sfîntului Mormînt și a creat în taină Ordinul Sfîntului Mormînt, a observat acest loc mistic. Atunci ducele i-a acordat din nou o atenție sporită și l-a transmis sub auspiciile abației Gorze. După revoluția franceză templul a fost distrus, iar osemintele împrăștiate.

Apoi craniul incizat ritualic, ca la Merovingienii antici, a fost localizat în Mănăstirea Monce ca unica rămășiță a corpului regelui-preot. Dar la mijlocul secolului XIX a apărut un act curios în formă de poem-litanie din 21 versete, numit ”Desancto Dagoberto martyre prose”. El relata despre aceea, cum Dagobert a fost ucis ”dintr-un motiv deosebit”. Uciderea lui Dagobert nu a însemnat finalul dinastiei, dar a devenit finalul căii glorioase a principalului ram al acestui neam. Iar moartea dinastiei ține de decesul ultimului Merovingian – Childeric III, ucis de fondatorul dinastiei regale carolingiene Pepin cel Scund în a. 754. Din această dinastie a făcut parte și Charles cel Mare, înscăunat în a.800 ca împărat al Imperiului Roman din Apus.

Așa a început o pagină total nouă în istoria Europei. Ea conține multe secole eroice, multe realizări mari, însă nu a mai avut în sine puterea sacră pe care o păstra dinastia Merovingienilor. Dar în această istorie nouă, prin șirul de victorii, se făcea simțită amintirea morții tragice, a distrugerii nedrepte a uimitorilor și misticilor regi ai francilor. Și memoria poporului francez, și cea a familiilor aristocrate din Europa, mereu a avut legătură cu genealogia mistică profundă a Merovingienilor, cu tainele și miturile despre această mare dinastie.

Cu timpul , a fost discreditată însăși noțiunea puterii obținute în acest mod, de aceea a apărut necesitatea ungerii lui Charles cel Mare împărat Roman. Titlul său complet era: ”Charles cel mai milostiv și mai august, încoronat de Dumnezeu, marele conducător-împăciuitor, conducător al Imperiului Roman, cu mila lui Dumnezeu rege al francilor și al lombarzilor”. Expresia ”încoronat de Dumnezeu” era necesară, deoarece în conștiința maselor din acea epocă un asemenea titlu încă se mai asocia nu cu Carolingienii, ci cu o parte a moștenirii Merovingienilor. Și sîngele acestei dinastii? El, desigur, curgea în multe familii din regatul franc, apoi și din Franța. El este păstrat și de un șir de neamuri străvechi din Europa. Astăzi mulți pretind că păstrează în sine sîngele acelei dinastii străvechi de regi care nu-și tund pletele. Mulți parazitează pe misteriile antice. Dar trebuie să menționăm, că acest sînge este păstrat și pe linia directă. Este vorba despre misterul Ordinului Sion, despre organizația secretă Prioratul Sion, care potrivit unor istorici întotdeauna a păstrat această familie regală și-i conduce pe urmașii ei spre putere nu doar asupra Franței, dar și asupra Europei în întregime.

Veaceslav Matveev