COVID-19 în MOLDOVA  Mai multe detalii

Este oare posibil un nou feudalism în secolul XXI?

Este oare posibil un nou feudalism în secolul XXI?

Anume marile catastrofe şi marile zguduiri istorice transformă istoria noastră în soartă. În soarta care trebuie conştientizată, iar pentru aceasta – memorată. Așa cum din evenimentele trecutului derivă şi prezentul nostru. Cu mai bine de treizeci de ani în urmă o catastrofă tehnologică a marcat năruirea lumii precedente, şi iată că acum catastrofa epidemiologică simbolizează distrugerea actualului echilibru mondial.

”Şi a căzut o stea-n pelin…”

Trei decenii lungi a durat noul echilibru mondial, declarat de reprezentanţii elitelor occidentale după eşecul suferit de sistemul socialist şi transformările în interiorul URSS.


După întrevederea lui Mihail Gorbaciov cu Donald Reagan pe Malta şi la Reykjavik în 1986, URRS a trădat, de facto, lagărul socialist şi ţările-prietene cu democraţie populară. Cei care au refuzat să accepte ultimatumul elitei mondiale, - cum ar fi liderul României, Nicolae Ceauşescu, şi cel al Iugoslaviei, Slobodan Miloshevici, - au fost lichidaţi fizic.

Toate aceste evenimente îşi aveau propriul simbol – cel al degradării şi destrămării. Pentru sistemul în curs de destrămare al lagărului socialist un asemenea simbol a devenit catastrofa de la Cernobîl, aniversarea căreia o vom marca la 26 aprilie. Azi mulţi cercetători vorbesc deschis şi corect despre faptul că aceasta a fost făcută de om şi că ea a devenit un fel de ultimatum înaintat conducerii sovietice. Un simbol asemănător este azi coronavirusul. Şi faptul că anume în aceste zile de aprilie în zona înstrăinării de CAE de la Cernobîl s-au dezlănţuit incendii extrem de puternice şi de lungă durată, fortifică acuitatea şi profunzimea acestui simbol, uneşte într-un cerc evenimentele din trecut şi cele de azi.

Conform marelui filozof neamţ Emmanuel Kant, simbolul este caracteristica acelei idei, care nu poate fi redată printr-o metodă simplă profanică, deoarece ceea ce ne spune simbolul întotdeauna o depăşeşte. Este o trecere a închipuirii despre un obiect într-o cu totul altă noţiune, ce nu poate fi conştientizată pe altă cale. Genialul poet şi cugetător neamţ Goethe în lucrarea „Maxime şi reflecţii” spune că simbolul şi simbolistica apar acolo unde particularul reprezintă generalul. Potrivit lui Goethe, simbolul este „revelaţia cognoscibilului”.

Deci, pentru epoca destrămării sistemului socialist şi a URSS un asemenea simbol a fost Cernobîlul. Această catastrofă conţinea informaţia despre schimbările globale geopolitice structurale, pe care oamenii acelor vremi nu le puteau conştientiza altfel – doar ca pe o revelaţie simbolică catastrofală. Revelaţie, care şi-a găsit reflecare în Biblie şi alte cărţi sfinte. Steaua pelin este un exemplu perfect. Se ştie, că în multe limbi slavone pelinul se numeşte „cernobîl” (iarbă neagră), una dintre denumirile pelinului obişnuit. Adică, pelinul poartă o încărcătură escatologică importantă, în tradiţia iudeo-creştină el simbolizează timpul unei mari tristeţi, a pedepsirii păcătoşilor, a pedepsirii neamului omenesc pentru păcatele făcute şi renegarea religioasă. Astfel, cuvintele din „Revelaţiile” lui Ioan Teologul ne apar în cu totul altă lumină, actuală, şi devin simbolul acestei epoci.

”Al treilea înger a sunat, şi a căzut din cer o stea mare, ce ardea ca o torţă, şi a căzut pe o treime din rîuri şi izvoare de apă... Numele ei este „pelin”; şi a treia parte din ape a devenit pelin, şi mulţi oameni au murit de la ape, pentru că ele erau amare” (Revelaţii. 8:10,8:11).

Catastrofa care a avut loc mai bine de treizeci de ani în urmă, în aprilie 1986, la hotarul dintre trei republici sovietice, printre izvoare, în inima istorică a lumii slave, a devenit simbolul năruirii unuia dintre cele mai mari state din lume, şi a lagărului socialist în întregime. Simbolic, asta însemna că năruirea a fost trimisă de sus, ca pedeapsă pentru păcate, renegare şi ateism total. Desigur, chiar dacă catastrofa a fost trimisă de sus şi nu era una făcută de om, ea purta în sine un sens sacru apocaliptic şi determina viitorul ca pe un timp al tristeţei şi a ultimelor zile.

Verdictul sacru

Să revenim la evenimentele zilelor noastre. La urmările pandemiei de coronavirus, care în opinia multor observatori vor deveni cea mai mare catastrofă a omenirii după al Doilea Război Mondial. Dimensiunile pandemiei, care are urmări nu doar demografice, economice şi politice, dar şi eshatologice, urmează să le conştientizăm.

Dar şi aceste evenimente au fost descrise în Biblie, în aceleaşi „Revelaţii”. Să nu uităm că „Revelaţiile” lui Ioan reprezintă revelaţia directă a Domnului, oferită unui ucenic al lui Hristos, şi de aceea reflectă pentru credincioşi planul real de dezvoltare a lumii în ultimile vremi de „mare tristeţe”. Mai multe fragmente din „Revelaţii” vorbesc clar despre aceste evenimente. Astfel, în cap.6 se spune: ”Şi eu am văzut cum Mielul a rupt una dintre cele şapte peceţi, şi am auzit unul dintre cele patru animale care spunea cu glas de tunet: mergi şi priveşte. Eu am privit, şi iată un cal alb, pe el un călăreţ cu arc şi cunună; şi el a ieşit ca un învingător, pentru a învinge”. (Rev.6:1-2)

Mai este un fragment care vorbeşte despre invazia lăcustelor ieşite din beznă. Sună al 5-lea din cei 7 îngeri ai Apocalipsei, şi cade din cer o stea. Căderea ei deschide izvorul (fîntîna beznei) de unde spre cer se ridică un fum, iar din acel fum coboară pe pămînt lăcustele cu chip de om, dinţi de leu şi cu coroană (Rev.9:3,7)

Aceste preziceri biblice foarte importante pentru persoanele religioase, ne prezintă vremea marii tristeţi. Evenimentele recente ne permit să facem legătura cu timpurile noastre. În această ordine de idei, coronavirusul nu este o simplă catastrofă, ci cu adevărat un simbol sacru al epocii care a venit. O epocă apocaliptică, ce nu poate fi înţeleasă de omenirea profană. Noi încercăm să luptăm cu ceea ce este prescris de Dumnezeu, ce poartă în sine o încărcătură sacră. Dar acesta este un semn dat omenirii care s-a smintit în beţia-i progresistă, în sistemul nostru social-economic, un semn ce caracterizează timpul şi înseamnă un verdict sacru.

De liberalism nu este nevoie

Dar, plus la încărcătura sacră, asupra căreia azi cugetă orice om spiritual, simbolul coronavirusului, la fel ca şi simbolul Cernobîlului, ca şi steaua pelin, este un semn al transformărilor viitoare, pe care ni le-au pregătit cei din spatele cortinei mondiale. Destrămarea URSS şi a lagărului socialist a fost prima parte a falimentului structural sistemic.

În prezent vedem partea a doua. Falimentul sistemului mondial liberal. Al sistemului construit pe dominaţia cantităţii, nu a calităţii, cum ar fi spus filozoful-tradiţionalist Rene Guenon. Dar o fi asta bine? Nu. Pentru că aceste evenimente vorbesc despre criza sistemului mondial de administrare. Elitele mondiale au trecut orice hotare. Aceşti oameni au nevoie nu doar de Noua ordine mondială, ci de ceva mai complex.

Care este esenţa problemei? Lumea în care ne-am pomenit la începutul sec.XX şi mai ales după prăbuşirea URSS, era în mare măsură supusă „aristocraţiei negre”. Însă drepturile ei asupra acestei lumi nu-s constituite. Oamenii care deţin finaţele, capitalurile, corporaţiile mari, oricum trebuiau să muncească. Să-şi controleze consiliul director, aparatul managerilor. Să influenţeze psihologia maselor şi opinia publică. Împărăţia cantităţii, unde tu trebuie zilnic să lupţi pentru un loc sub soare, nu garantează sistemul social al viitorului. Oamenii din vîrful piramidei social-politice şi sacral-mistice erau nevoiţi să-şi apere zilnic statutul. În timp, acest lucru a devenit destul de dificil, mai ales că în condiţiile democraţiei liberale trebue să ţii cont de opinia publică, să respecţi normele sociale şi civice. Fie şi nominal, legile lumii democratice egalau elita cu omul simplu. Elita care crede în reîncarnare şi viaţă veşnică.

Da, în această lume banii erau simbolul puterii şi pîrghia de comandă a ei. Dar fiind pragmatică, elita mondială a decis să-şi schimbe modul de viaţă „grea”. „Munca epuizantă”, nervii şi dorinţa de stabilitate o impuneau să plănuiască următoarea zi. Anume atunci, la finele secolului XX, aceşti oameni au decis să schimbe starea actuală a lucrurilor. Au decis să creeze o lume în care existenţa lor va fi asigurată nu de capitalul financiar, ci de statutul social. Au decis să destabilizeze economia şi să o aducă, în Occident, la nivelul operaţiilor comerciale de la piaţă. Lumea în care înflorea doar comerţul şi sfera serviciilor, a adus Occidentul la dezindustrializarea în care a devenit imposibil să te mai bazezi pe capitalui lipsit de producerea reală.

Construirea noului feudalism a devenit principalul motiv al acţiunilor ulterioare ale celor din spatele cortinei mondiale. Ei şi-au propus să-şi legitimeze puterea în condiţiile noii ierarhii mondiale. „Aristocraţia viitorului” a decis să obţină puterea nu cu bani, aur sau nestemate. Ea a decis să împartă lumea şi să devină nobilimea feudală a viitorului secol. În acest scop au fost păstrate unele familii regale. Înrudindu-se cu ele, unindu-se în diferite comunităţi de genul Clubului Bilderberg, noii feudali au început să pregătească propriul echilibru mondial, sacru şi escatologic.

Nimeni să nu pună piedici

Au început toate nu de azi. Aceste procese păreau actuale şi elitei din timpul lui Napoleon, în care reprezentanţii familiilor financiare, a masoneriei mari şi ai corpului de generali, burghezii şi latifundiarii au creat o nouă aristocraţie. În imperiul Austro-Ungar al Habsburgilor, titlurile de baroni au fost conferite dinastiei austriece Rothschild. Ceva asemănător a avut loc şi pe timpul lui Disraeli în Imperiul Britanic. Dar clasa de mijloc mondială, oamenii cu zeci de milioane şi mai mult, puneau piedici. O serie de războaie şi revoluţii au rezolvat problema, dar nu peste tot. Spre exemplu, în SUA, unde de secole nu au mai avut loc revoluţii, dinastiile de industriași şi petrolişti, ajunse la putere pe timpurile valorificării Occidentului Sălbatic, au devenit o piedică. „Elita neagră” se revolta: un clan al irlandezilor catolici (se are în vedere Kennedy) poate decide cum şi în ce cantităţi să tipărească bancnote! S-a ajuns într-acolo, încît Kennedy avea o zicală: ”Noi, Kennedy, servim Rockefelleri la micul dejun”. Aceste cuvinte aparţineau lui Robert Kennedy, ministrul Justiţiei SUA şi fratele celebrului preşedinte-democrat american nimicit de forţe secrete la 22 noiembrie 1963. Peste cinci ani a fost asasinat şi Robert Kennedy.

Aşadar, în opinia „aristocraţiei negre”, această „dezordine” trebuia schimbată. După procesul deindustrializării Occidentului, banii au fost transferaţi în China continentală. Un grup de persoane din spatele acestor procese, în frunte cu Henry Kissinger, Rockefellerii, Rotschilzii şi alte familii, au început să ridice renegatul de atunci al lumii. J.Busch-seniorul a devenit ambasadorul secret al elitei americane în această ţară. Treptat, China a fost acceptată în ONU, modernizată, plină de antisovietism. URSS nu mai era necesară. Forţa de muncă ieftină în China continentală a prevalat asupra bunăstării generale din URSS şi ţările democraţiei populare.

După nimicirea lagărului socialist a urmat o mică pauză, pentru a forma în China o fierărie mondială. Dat fiind că ţara, în care pe timpul revoluţiei culturale din anii 60 metalul mai era topit în cuptoare de lut, nu putea atinge rapid nivelul industrial mondial, ea a avut nevoie de injecţii şi consilieri din Occident. Dar după ce noua fierărie a lumii s-a consolidat, ea nu a mai avut nevoie de Occident cu sistemul lui deindustrializat.

Însă este imposibil să decuplezi vagonul, trebuie să ai garanţia că noul lider mondial nu te va deborda, împreună cu banii şi corporaţiile tale. Noul feudalism, preconizat pentru viitorul apropiat, trebuie să devină a asemenea garanţie. În aceste condiţii a dispărut necesitatea păstrării lumii liberale şi a ordinii economice liberale, căci cu o Chină puternică Occidentul şi elita sa veche nu-şi va mai putea păstra puterea financiară. Deci, trebuie consemnat statutul necondiţionat al noii aristocraţii mondiale. Dar această piramidă are nevoie de un pisc, de o cunună. Acest pisc este reprezentat perfect în dispoziţiile mesianise ale elitei mondiale.

Pentru a crea această piramidă aristocratică şi sacerdotală, în care oligarhii şi elitele chineze să fie doar pe post de personal tehnic, e nevoie de un custode al „imperiumului”. E nevoie de un Ţar al Lumii, un Cneaz al acestei Lumi. Astfel demult uitata idee mesianică a reapărut pe suprafaţa istorică. Lumea avea nevoie de un Messia. De cel care, indiferent de capital, va constitui puterea şi o va legifera la un anumit nivel.

De opiniile politicienilor mondiali nu a fost nevoie. Ei reprezintă doar un aparat administrativ de nivel mediu. Azi devine clar de ce Angela Merkel avea frisoane, de ce în ajunul unei catastrofe mondiale mulţi militanţi de vază ai UE pur şi simplu au fugit de pe corabia care naufragiază. Şi de ce Marea Britanie a părăsit această corabie îninte de a o scufunda.

Conform principiului ”divizează şi domină”

Dar cum să creezi o ierarhie mondială, o aristocraţie mondială de nobili şi sacerdoţi succesorali? E nevoie de o destabilizare, după care în ţările democratice vor urma măsuri restrictive a libertăţilor. E nevoie de reducerea statutului statelor naţionale pe fondalul creării pe viitor a unei conduceri mondiale. A unei conduceri cu adevărat monarhice, în timp ce monarhul real, dacă acesta nu va fi o hologramă sau o personaliate iluzorie, va putea fi văzut doar de persoane selecte. De fapt, nu mai contează dacă el va exista în realitate sau va fi proclamat ritualic. Contează ca el să încununeze simbolic piramida mondială.

Este clar că unele ţări nu se înscriu în această Ordine Nouă. Spre exemplu, China continentală ateistă cu conducerea ei marxist-maoistă, dădăcită încă pe timpul lui Deng Xiaoping, trebuie să aibă o influenţă limitată asupra acestei elite. La fel şi gigantica lume musulmană cu escatologia ei mesianică, şi lumea hindusă cu învăţătura-i brahmanică despre viitorul Avatar-Kalk pe un Cal Alb. Influenţa acestor elite regionale trebuie limitată, închisă în cercul propriilor probleme.

Există anumite complicaţii şi în Europa, unde s-au păstrat rămăşiţele vechii aristocraţii, care influenţează businessul mare şi deţine succesiunea terenurilor şi imobilelor. În special se referă la Germania, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Spania. În general, tradiţionala lume creştină din Occident se mai menţine în Italia şi Spania, Germania (în Bavaria îndeosebi), Portugalia, Austria şi Grecia. Şi Vaticanul este influent, spadasinii lui – Ordinul Opus Dei şi iezuiţii. Ce-i de făcut cu aceşti „conservatori”? S-a decis ca ei să fie divizaţi şi lăsaţi să supravieţuiască de sine stătător, să-şi soluţioneze problemele interne.

Divizarea lumii în regiuni, în civilizaţii închise, a fost sonorizată de Samuel Huntington în tratatul istorico-filozofic „Ciocnirea civilizaţiilor”. Atunci, la finele sec.XX, a fost pusă temelia acestor idei.

Iar ele-s destul de simple. În urma crizei globale se formează anumite spaţii mari, consolidate de religii, tradiţii, infrastructura economică. Aceste spaţii luptă între ele pentru un loc sub soare, dar nu se împotrivesc conducerii mondiale predominante. Fiecare dintre aceste civilizaţii se află la un anumit oberton şi dispune de un anumit nivel de acces şi iniţiere.

Se referă, bineînţeles, la elite. În aceste condiţii, de statele naţionale nu mai este nevoie, ele vor fi absorbite, înghiţite de noile centre politice regionale. Aceste centre, la un nivel strict reglementat, au acces la conducerea mondială. Ele nu contactează cu piscul piramidei, doar primesc directive şi indicaţii. Periodic, aceste spaţii politice mari se confruntă între ele, de aceea elitele locale înăspresc măsurile de reprimare a elitelor şi populaţiei locale .

Cine vine?

Criza economică care va urma după pandemie, tensiunea socială, datoriile publice, consecinţele închiderii întreprinderilor, sărăcia şi şomajul în masă reprezintă pentru omenire un pericol nu mai mic ca pandemia. În acest context merită respect politica preşedintelui american Donald Trump, poziţia conducerii Suediei şi a altor state care nu şi-au pierdut starea de spirit în condiţiile actualei crize mondiale.

Însă multe ţări se vor confrunta cu probleme grave, ele vor fi nevoite ori să reducă din suveranitate, ori să accepte măsurile recomandate de conducerea mondială.

Principala dintre aceste măsuri va fi limitarea libertăţilor societăţii civile. Comunismul militar în noua sa redacţie va deveni prima măsură recomandată de cei din spatele cortinei mondiale. A doua va fi construirea unei noi ordini feudale. A treia – crearea unui guvern mondial. A patra – proclamarea rolului său sacral de formare a sistemului. Într-un final, la nivel mondial se va manifesta o figură mesianică, care în conştiinţa multor tradiţionalişti şi mistici religioşi va căpăta un chip cu totul contrar planurilor celor din spatele cortinei mondiale. Nu chipul lui messia, ci a antihristului.

Henry Kissinger, acest patriarh al politicii mondiale şi veriga de legătură dintre elitele iniţiate ale lumii occidentale şi a celei orientale, scria într-un articol recent: „Principalul e că lumea nu va mai fi la fel ca înainte de coronavirus... Eforturile de depăşire a crizei, chiar şi foarte mari, nu trebuie să acopere scopul imediat – în paralel cu infecţia să lucrăm la crearea ordinii mondiale „post-virus” (The Wall Street Journal, The Coronavirus Pandemic Will Forever Alter the World Order).

Observaţi, autorul acestui articol este persoana, care decenii în şir a influenţat soarta lumii, persoana care cunoaşte perfect evenimentele care au loc şi planurile elitelor mondiale. El însuşi, fiind parte a acestor elite, şi chiar dirijor al acestei orchestre.

O circumstanţă de care nu s-a ţinut cont

Dar mai există o circumstanţă. Această elită, această „aristocraţie neagră” nu ţine cont de voinţa maselor şi de providenţa divină. Toate cele preconizate de ea ar fi posibile dacă forţele sacre ale lumii noastre nu ar crea un obstacol în persoana religiilor mondiale, a misteriilor spirituale şi a presonalităţilor care au un rol important în consolidarea omenirii.

Răul metafizic nu este capabil să prevaleze asupra binelui metafizic. Puterea de acţiune a primului este egală cu puterea de acţiune a celui de-al doilea. Lumea ar fi mizeră şi nulă, dacă în ea nu ar exista forţele binelui, care în toate timpurile s-au opus forţelor răului. Să nu uităm că lumea a fost creată de forţele luminii, - forţele care au creat neamul omenesc după chipul şi asemănarea lor.

Deci, binele nu poate fi dezrădăcinat din omul care azi a devenit cîmp de luptă şi care susţine un examen serios în faţa Creatorului. Marele nostru compatriot, cugetătorul şi specialistul în istoria religiilor Mircea Eliade, vizionarul Estului sacru în Europa profanată, scria: „ Cea mai importantă este credinţa absolută a subiectului în universul spiritual în care el vrea să intre; fără credinţă nu poţi obţine nimic” (Mircea Eliade. Mituri. Vise. Misterii).

Timpul nostru, timpul „marii tristeţi”, arătat în „Revelaţiile” lui Ioan, timpul lui Hristos şi a zoroastricului Saoshzant, a islamicului Mahdi şi a hindusului Avatar, timpul nostru crucial nu este tot una cu timpul profan, căci el este timpul în care se alege calea. Este timpul marilor zguduiri şi revelaţii. Este timpul în care omenirea susţine examenul de rezistenţă, de prezenţă a credinţei şi a rădăcinilor spirituale. Cei care se opun planului elitei mondiale azi au şansa să demonstreze că adevărata lor credinţă este mai puternică decît planurile celor din spatele culisei mondiale şi ale aristocraţiei negre. Că voinţa lor este mai tare ca a iniţiatorilor zguduirilor mondiale. Timpul nostru este timpul în care fiecare dintre noi trebuie să se întrebe: de partea cui este? Unde-i sînt rădăcinile? Are el propria voinţă, este el independent în alegerea sa şi este el oare cel creat după chipul şi asemănarea Creatorului? Este el lutul din care potentaţii lumii pot modela chipurile paranoidale şi proiectele lor sau este cununa naturii, a acestei lumi unice şi divine?

Armonia istorică şi socială va urma, desigur, după catastrofele apocaliptice şi provocările „vremilor triste”. Va urma, aşa cum răsăritul inevitabil al Soarelui urmează după întunericul nopţii.

Veaceslav Matveev

Urmărește-ne pe Odnoklassniki, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Știrile partenerilor noștri
loading...
Mai multe

Sondaj Toate

load