De ce Republica Moldova are dreptul la suveranitate. Partea a 2-a

De ce Republica Moldova are dreptul la suveranitate. Partea a 2-a

(Sfîrșit. Începutul citiți pe 27 noiembrie 2019)

În prima parte a articolului am examinat chestiunea  privind izvoarele puterii de stat și înțelegerea acesteia în timpuri diferite la popoare diferite. În continuarea temei vom menționa că  discuțiile politicienilor temporari  despre aceea că  «Moldova ca stat a eșuat», că ea trebuie să intre în componența României poartă un caracter de moment, speculativ.  Însă țara noastră nu aparține politicienilor temporari.  Existența ei își are rădăcinile departe în istorie, și se alimentează din  izvoare   determinate nu de voința oamenilor, ci de voia Domnului. 

Toate au fost schimbate

Pe ce se bazează dreptul la putere? Dreptul la suveranitate?  

Răspunsul la această întrebare este și mai complicat, deoarece lumea modernă  este construită pe profanarea valorilor supreme.  Acest proces a început  după Marea revoluție franceză, care poate fi numită leagănul  politic al actualei civilizații.  Noțiunile de familie, neam, pături sociale, idei religioase și putere de stat – toate  au fost  schimbate. 

Procesul defrișării cunoștințelor și a ideilor tradiționale este legat de profanarea conștiinței  și a societății. Această cale în drumul omenirii chiar poate fi marcată prin cuvintele lui Friedrich Nietzsche ”Dumnezeu a murit”. Nietzsche considera că moartea lui Dumnezeu ține de apariția nihilismului european.  Cu filozoful german era de acord și  marele scriitor rus Fiodor Dostoievski, care a rezumat  aceste procese în geniala sa formulă care definește nihilismul european: ”dacă Dumnezeu nu este, totul este permis”. 

Nihilismul european și desacralizarea principalelor obiective, formule și noțiuni sociale, culturale și civilizaționale au adus roade bogate. Profanarea conștiinței umane a influențat înțelegerea esenței sacre a puterii și ca urmare – a statului.  Mircea Eliade considera că înțelegerea profană și cea sacră a lumii constituie două căi de dezvoltare a omului și a societății. O cale îi deschide omului gradele superioare ale ființării, îl scoate din starea de infantilism. Alta, prin profanarea lumii, creează sclavul, degeneratul social care nu este în stare să înțeleagă esența adevărată a lumii. 

Trei pași în jos

Profanarea conștiinței și profanarea principalelor școli politice și filozofice a ucis lumea tradițiilor și lumea sacrului. A ucis lumea în care nivelurile supraumane ale ființării erau parte și culme a civilizației noastre. L-au eliminat pe Dumnezeu din om, după care l-au anulat. Au anulat din lumea noastră însăși necesitatea divinului și a sacrului. Această profanare a influențat  totul, în special - înțelegerea esenței sacre a puterii și ca urmare – a statului. Profanarea a învăluit conștiința omului contemporan, a simplificat lumea și a istovit-o. Mircea Eliade considera că înțelegerea profană și cea sacră  lumii constituie două căi de dezvoltare a omului și a societății. O cale îi deschide omului gradele superioare ale ființării, îl scoate din starea de infantilism. Alta, prin profanarea lumii, creează sclavul, degeneratul social care nu este în stare să înțeleagă esența adevărată a lumii.  Procesul de profanare a lumii și a omului a avut trei etape. Inițial s-a produs o oarecare ruptură ontologică, în urma căreia au dispărut toate legăturile reale cu transcendența. Din asta a crescut nihilismul de azi. De acum încolo doar autoritatea rațiunii mai avea influență în societate. A apărut morala autonomă. Sacra morală cosmică și-a pierdut statutul și a apărut, a crescut morala umană. Tot din aceste procese a crescut și protestantismul, care chiar dacă avea pretenții de revelație divină, de facto a fost și este o etapă a profanării și desacralizării cugetului și a societății umane. Următoarea etapă a dezintegrării, care a înlocuit raționalismul profan, a fost apariția eticii sociale utilitare. Aceasta a refuzat să vadă în bine și rău temelii interne absolute. În chestiunile ce țin de morală ea vede bunuri materiale publice și profanează scopurile supreme ale existenței societății și a statului. Acum totul este redus la respectarea formală a regulilor și normelor sociale. Conformismul și nihilismul inspiră societatea și omul. Ultima etapă este spiritualitatea de-a-ndoaselea, sacralul de-a-ndoaselea, și vin satani, căci și răul își are eroii săi. La această etapă vedem denaturarea și întoarcerea pe dos a vechilor principii primordiale sacre, a ideilor și temeliilor. Toate capătă un caracter parodic și de oglindă. 

În rezultat, omul religios, omul cosmosului sacru și al statului sacru a fost înlocuit cu omul profanat, o creatură a haosului barbar lipsit de temeiul propriu, haosul care a început să pretindă la putere în această lume și care treptat distruge temeliile lumii tradiției, temeliile societății tradiționale și ale statului. În acest context, Mircea Eliade scria: ”Orice lume este creația Zeilor, deoarece ea este fie creată nemijlocit de zei, fie ”sfințită” și deci ”cosmicizată” de oamenii care repetă în mod ritualic actul aproximativ al Creării. Cu alte cuvinte, omul religios poate trăi doar în lumea sacră, deoarece doar această lume participă la ființare, adică există în realitate. În această necesitate religioasă își găsește expresia nestinsa setea ontologică. Omul religios este însetat de existență. Frica de ”haosul” din jurul lumii sale corespunde fricii față de inexistență. Spațiul necunoscut, care se întinde dincolo de ”lumea lui”, nu este cosmicizat, deoarece nu este sfințit. El este doar o întindere amorfă, pe care încă nu este proiectat un reper, care încă nu are o structură. Pentru o persoană religioasă acest spațiu reprezintă inexistența absolută. Dacă din nefericire se va rătăci în el, omul se va simți lipsit de substanța sa ”optică”, de parcă ar fi dizolvat în haos; și va ajunge să moară”.

”Umbră, să-ți știi locul!”

Profanarea generală a omenirii, desigur, nu a putut evita și problemele de morală, etică, precum și problemele statalității și ale puterii. Perversiunea și răul care au năvălit în lume a încercat să-i impună viziunile sale paranoice. A urmat percepția distorsionată a puterii de stat, a esenței statului și a principiilor supreme ale puterii, căci răul este profan din start și nu are dreptul la putere. Răul ajuns la apogeu oricum nu are dreptul la putere și la propria tradiție. 

Cu toții ne amintim povestea lui Hans Cristian Andersen ”Umbra”. Ea vorbește despre cea de-a doua jumătate a omului, care a fugit de la proprietarul ei. Marele povestitor danez ironizează soarta prin cuvintele eroului: ”Zău, umbra mea este singura ființă vizibilă în această casă!– a spus savantul. – Uite ce bine s-a așezat printre flori!”. (H.C.Andersen. Povești și istorii, vol.1. Chișinău, 1972, p. 379). Dar finalul a fost sumbru. Umbra s-a răsculat împotriva lui. Ea a obținut aspectul existenței și într-un final – puterea asupra oamenilor. Cunoscuta peliculă cinematografică sovietică  ”Umbra” are un final mai pozitiv. Aici totul e altfel. Umbra parcă a uzurpat puterea, dar nu avea entitate, adică voință, suflet, deoarece ea este doar o amprentă lăsată pe țesătura timpului de întunecata noastră istorie. Proprietarul a decis să o întoarcă, iar ea și-a bătut Joc de el un timp îndelungat, în rezultat s-a decis ca proprietarul umbrei să fie decapitat, însă tot atunci și umbra și-a pierdut capul. 

Această parabolă are următorul sens: răul nu are temei propriu, esență (Ground). El există și parazitează cît timp existăm noi ca veșnic inițiator, el este un obstacol în calea Bunăvoinței noastre, ca un test etern de trăinicie a esenței voinței noastre. Răul nu are temei și deci – nici scop, el nu are substanță și, deci mereu, se hrănește cu durerea noastră, cu frica și greșelile noastre, dar de nu vom fi noi, nu va fi nici el. Așa și Dumnezeu - dușmanul lui este lipsit de temei, cine este el?  Dacă există viața noastră, voința, acțiunea?  Domnul creează, deoarece are voință, iar răul are capacitatea de a pune piedici, căci el este întotdeauna doar o umbră. El conștient este lipsit de principiul puterii – acelei puteri, pe care o are Creatorul, și dacă Creatorul are propria axă a puterii, în manifestarea terestră a ei, deci el este Regele și deci puterea pămîntească este regală, a Cezarului, și sacră, și ele  trebuie să fie indisolubile și unite la aceeași sursă. Dacă se produce o ruptură, dacă preoților – ale lor, iar Cezarului – ale sale, această lume se termină, și noi azi urmărim în timp această epopee  lentă. Lumea ideilor e mai presus ca cea a raționalului, ea este baza, și dacă puterea supremă este localizată în lumea ideilor, purtătorul ei, Dumnezeu, dacă este întrupat, el este regele. Noi am și uitat cînd a fost asta în realitate, însă vechea tradiție a asurilor, masdaismul – nu, pentru că ea își amintește de regele Veacului de Aur Yima Vawahvant – fiul Soarelui, pe care îl știm drept stăpînul total al lumii.  

Imperium – legea Domnului   

Și europenii au avut principiul puterii divine. Romanii îl numeau ”imperium”. Să analizăm problema imperiumului ca să înțelegem că altă dată acesta a existat și în Moldova noastră. Statul nostru medieval a fost creat de cei care aveau acest principiu divin, ce permitea întruchiparea funcției de guvernator și dominus, adică împărat. 

Să vedem ce este un imperium și care este rolul lui în statul tradițional, deoarece doar prezența lui îi permite statului să se constituie în istorie, iar dimensiunile aici nu mai contează. Să ne amintim de imperiul Trebizond, care avea dimensiunile Albaniei.  

Imperiumul este întruchiparea puterii supreme și justificarea puterii în stat. Imperiumul este legea divină, întruchipată într-un subiect sacru. Imperiumul este manifestarea puterii supreme în subiectul purtătorului puterii. Este farnul – energia divină a puterii, care nu poate fi luată sau răpită. ”Și regele învins este tot rege”. Desigur, aceasta este înțelegerea imperiumului din punctul de vedere al tradiționalismului,  căci la Roma imperiumul era o magistratură extraordinară, egală cu atribuțiile dictatoriale. Iată de ce am scris că Roma nu avea principiul suprem al puterii și a fost întotdeauna doar o republică, căci puterea ei provenea din voința poporului. Împăratul era doar un dictator temporar pentru șase luni de război sau răscoală. Republica naște dictatura. Dar Roma a cunoscut și puterea regească, care însă a fost învinsă de revoluție. De aceea la Roma puterea nu era moștenită, ci capturată și conform tradiționalismului, nu prea legitimă. Ulterior regii existau, dar aveau funcții pur preoțești. Dar Roma știa că fără regi puterea este imposibilă, acesta îi ținea ca pe robi, iar dacă nu reușeau să aleagă consulii, puterea se concentra la regii temporari, interimarii. Republica aristocrată romană înțelegea că fără ei ața puterii se va rupe, fără ei statul este ilegal, chiar dacă e temporar. Suveranitatea trebuie să-și aibă propria continuitate istorică și politică.   

Imperiumul este întruchiparea puterii supreme în stat. Imperiumul este legea Domnului, întruchipată într-un subiect sacru. Imperiumul este manifestarea exterioară a voinței supreme în subiectul-purtător al puterii. Este energia divină a puterii, care nu poate fi răpită și luată. ”Și regele învins tot este rege”. 

Imperiul medieval gibbelin al adepților puterii împăraților Imperiului Roman Sacru avea alt caracter. Era mai aproape de valorile societății tradiționale și tradiția statală sacră. Alain de Benoit scria în acest context: ”Astfel, pentru Frederich II Hohenstaufen împăratul era intermediarul prin care în lume era difuzată echitatea Divină. Acest renovatio, care transforma împăratul în sursa esențială a dreptului și-i dădea proprietățile ”legii vii pe pămînt” (lex anima in terris), conține în sine întreaga esență a ”revendicării” gibbeline. Acest caracter al puterii împăratului medieval al Imperiului Roman sacru îl apropia de puterea monarhilor estici, unde exista adevăratul imperium-fern al împăratului, reprezentant al lui Dumnezeu pe Pămînt. 

Plus la imperium, un alt principiu exclusiv al existenței statului este așa numitul ”nomos al pămîntului”. Autorul acestei concepții politice este juristul, filozoful și teoreticianul politic german Carl Schmitt. Ea constă în ”interacțiunea dintre organizarea spațiului terestru de către popor, și particularitățile statului, a orînduirii lui sociale și a dreptului”. 

Plus la imperium,  ”land nomos” este un alt principiu exclusiv al existenței statului. Fără ”land nomos” statul modern și de clasă nu există. Monarhia și Ordinul, statul-conducător și statul-ordin pot exista fără pămînt, dar suveranitatea statului-națiune fără pămînt este imposibilă. Iată de ce filozoful și juristul german Carl Schmitt menționa în lucrarea sa ”Land nomos”: ”În tot cazul, acapararea pămîntului în aspect intern, dar și extern,  trebuie apreciată ca prima bază legală, pe care ulterior s-a construit întreaga justiție. Legea funciară și circulația terenurilor, landver și landsturm, presupun actul acaparării pămîntului. Acapararea aceasta este anterioară divizării dreptului civil de cel public. Pentru prima oară apar condițiile pentru o asemenea divizare. Căci acapararea pămîntului poartă așa-zisul caracter de categorie, în sensul juridic. Cant expune aceasta foarte clar în filozofia sa. El vorbește (Doctrina dreptului. Partea II. Observații generale V la § 49) despre domnia asupra pămîntului sau, o expresie mai reușită, despre proprietatea supremă asupra solului și examinează această proprietate supremă  în calitate de ”condiția supremă a  posibilității de proprietate și tot restul în dreptul public și cel civil”. Mai departe Carl Schmitt scrie că ordinea medievală a apărut  în rezultatul acaparării terenurilor în timpul marii  migrații a popoarelor. Multe dintre aceste acaparări, spre exemplu cele ale vandalilor în Spania și Africa de nord  și ale langobarzilor în Italia s-au făcut fără a ține cont de temeliile dreptului roman,  doar ca trofeu de război urmat de confiscarea proprietății funciare al celor mai mari latifundiari. Și deci ei încălcau hotarele ordinii precedente  din Imperiu. Toate acestea aveau loc pe uscat, însă puterea avea și drept marin. Statele maritime își păstrau puterea fără a avea pămînturi, iar pe mare puterea nici nu presupunea  acapararea terenurilor. Deci, putem conchide că principiul ”land nomos” este secundar față de imperium și suveranitate. Căci puterea moștenită este superioară puterii acaparate. 

Conform dreptului suprem

Și despre al treilea principiu al existenței statului-suveranitatea. Prin suveranitate înțelegem puterea supremă, supremația, dominația — independența statului în treburile externe și supremația puterii în treburile interne ale statului. Suveranitatea  statului este o calitate juridică inalienabilă a unui stat independent, care simbolizează independența lui politică și juridică, responsabilitatea supremă și valoarea ca  subiect primordial al dreptului internațional, necesar pentru supremația exclusivă a puterii în stat și care presupune nesupunerea în fața puterii altui stat. Din punct de vedere al societății tradiționale și al tradiției sacre, suveranitatea înseamnă prezența unui monarh suveran, deținător al puterii divine și a voinței divine. Această concepție contravine celei contemporane, căci vede la baza suveranității un conducător legitim independent. Doar voința lui și capacitatea de a-și manifesta această voință în legi și acțiuni determină suveranitatea și statul suveran.    

În mod ideal, starea noastră este cu atît mai înaltă, cu cît noi trăim prin voia nemijlocită a Domnului. Doar aceasta formează principiile supreme ale puterii și drepturile reale ale suveranului.      

De menționat că suveranitatea este legată de imperium, dar aceasta nu explică însemnătatea supremă, care devine ca atare doar în legătură cu dreptul divin. Aici Carl Schmitt ajunge la concluzia, că cu adevărat suveran este doar cel, care decide situația excepțională, și această noțiune supremă i se părea tocmai potrivită anume pentru definiția juridică a suveranității. Suveranul care ia decizia de a exclude din norma generală și de a ieși, astfel, din ordinea de drept, dar rămîne în spațiul său, dat fiind că doar suveranul este competent să decidă poate sau nu fi oprită acțiunea legilor comune în general. Toate tendințele de dezvoltare  modernă a statului de drept, spune Schmitt, duc la înlăturarea suveranului.  Asta în timp ce sfera de existență a puterii suverane se mută într-un spațiu abstract departe de personalitatea  suveranului. În acest context Schmitt scria: ”Formula monarhică ”Cu mila Domnului”… nu înseamnă nimic altceva, doar faptul că monarhul nu datorează nimănui puterea și autoritatea sa (cu excepția lui Dumnezeu), adică nici bisericii, nici papei, nici voinței și acceptului poporului. Dar cu asta nu se termină legătura dintre monarhie și închipuirile religioase. Din punctul de vedere al istoriei ideilor, monarhul care conduce țara întotdeauna a fost o analogie a lui Dumnezeu care conduce lumea. Încă din Evul mediu, în ochii maselor largi regii posedau fizic un caracter supranatural. Din puterea vie a monarhiei făcea parte faptul, că regele făcea minuni și tămăduia bolnavii prin atingere, așa cum ne-o demonstrează cu multiple exemple Mark Block… Din contra, în epoca în care regele face minuni el poate fi considerat sfînt și inviolabil, slujitor și uns al Domnului. Dreptul regelui este divin, adică de proveniență religioasă, iar regele însuși – un pro-deus… Ulterior această justificare religioasă a monarhiei va trece într-un iraționalism comun, istoricește mai puțin exact. Ultima argumentare teologică, probabil, se conținea în doctrina despre stat a lui Bonald, care pune monarhul în șirul ”unităților”: Unul Dumnezeu, Unul regele, Unul tata; monoteismul, monarhia, monogamia. F.Iu.Shtal unea această construcție teologică cu alte argumente antiraționale, tradiționaliste și legitimiste”.

Vedem, așadar, că în statul tradițional suveranitatea este indispensabilă de suveran. Ultimul are la bază dreptul divin. Suveranul deținea puterea, a cărei sursă se afla în sfera transcendentală, el nu avea putere profanată, venită de la păturile sociale de jos, el înzestra cu atribuții și competențe celelalte centre ale puterii, care erau situate mai jos în ierarhia puterii și le făcea subiecte ale puterii. 

Conform concepției tradiționale, statul nu poate fi declarat fără revelația divină. Și acapararea pămîntului este tot corelată cu voința divină sau o ierofanie, adică manifestarea divinității, fie în simboluri, fie în fenomene ale naturii. Noi cugetăm asupra acestora reieșind din aceea că patria noastră Moldova trebuie să-și formeze suveranitatea istorică în baza dreptului divin al domnitorilor noștri. Noi trebuie să formăm o școală și un concept politologic și istoric, care ar justifica faptul că statul nostru a fost format prin voința Domnitorilor, a monarhilor noștri. A căror putere era ancorată în lumea dreptului divin și sacru. Noi trebuie să demonstrăm că Moldova noastră este succesorul celei medievale, atunci va apărea o continuitate juridică și istorică în dezvoltarea statalității noastre. În acest caz nimeni nu ne va putea înainta pretenții privind independența și suveranitatea statului nostru și a puterii, deoarece această putere și această țară se trage de la cei care cu voia Domnului și-au manifestat aici voința proprie, eroismul propriu, adevărul propriu. Atunci ne vor fi apropiate și scumpe, clare și sfinte, actuale și oportune cuvintele lui Ștefan cel Mare: ”Anul 1474. ”Preacuviosul și iubitorul întru Hristos, Io Ștefan Vodă, cu voia lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei”. În aceste cuvinte își are rădăcina esența statalității noastre, a suveranității noastre, căci țara și statul nu le formează doar cei care  astăzi făuresc istoria lui, dar și acei strămoși și domnitori, care au creat imperiumul nostru, minunatul templu al naturii numit Marea Moldovă. 

 ”În numele poporului”. Concluzii și justificări 

1. Statul este întîi de toate imperiumul, adică voința și legea supremă. Imperiumul nu poate fi nimicit, el există secole în șir și depinde de nivelurile superioare ale traiului. Din punct de vedere al creștinilor, imperiumul depinde de îngerul-păzitor al acestui teritoriu. Moldova întotdeauna a avut și va avea propriul imperium și propriul înger-păzitor, ascuns de ochii  profanilor. Sacrul principiu suprem al puterii poate fi ascuns, dar există națiunea și pămîntul, deci, principiul suprem al puterii este veșnic. 

2. Statul are ancore la nivelul superior al traiului și al cosmosului. El se naște odată, căci în înțelegerea tradițională statul este un organism viu integru, esența politică auto-suficientă și întruchiparea ideii supreme. Conform teoriei lui Platon, orice în lume are idei. Ele primează față de planul material și au o bază paradigmatică, un arhetip ce nu poate fi nimicit și existența căruia are sens și scop. El umple națiunea și statul cu sens. Sensul ideii se conține în denumirea statului și a țării. Se referă și la Moldova. 

3. Statul este o instituție divină, creată reieșind din sacra voință supremă, în scopul păstrării și îndeplinirii legilor supreme sacre pe acest ”nomos al pămîntului”. Cu voința și puterea sa, suveranul acumulează și actualizează maxim această lege. Statul nu este un sistem reprezentativ și administrativ, cum cred azi mulți politologi, ci întruchiparea spațială și atemporală a adevăratei suveranități sacre.

4. ”Nomosul pămîntului” este unul dintre principiile de bază ale existenței statului.  În traducere din greacă, acest termen  înseamnă ”ceva luat, aranjat, sistematizat, organizat” în spațiu. El este organizat de voința divină și de îngerul-păzitor, prin intermediul suveranului cu efortul națiunii sau al poporului care locuiește pe acest teritoriu.  În Moldova, unde principiul monarhic suprem este tăinuit, această realizare se face prin națiunea care păstrează continuitatea  aflării în spațiul politic dat.  

5. Conform mitologiei, după distrugerea Turnului  Babel constructorii lui au fost dispersați și vorbeau în 72 de limbi. Fiecărei limbi de la care au provenit popoarele i-a fost dat un înger-păzitor. Un asemenea înger păzitor avea Dacia antică, care nu a fost distrusă de Roma, ci doar s-a retras spre nord-est, sub presiunea ocupației romane și astfel a păstrat imperiumul care aparținuse lui Decebal. După unirea cnezatelor valahe, România a ales pentru autoidentificare o altă idee politică paradigmatică și anume - orientarea istorică și politică spre Roma și valorile statului roman. Arhetipurile Daciei și Romei erau opuse, deoarece aveau la bază diferite principii ale puterii. Roma – de la zeii cerului (zeii din Olimp), Dacia – de la titani, zeii Pămîntului. Acest fenomen nu a permis sintetizarea lor politică, puterea de la zeii pămîntului și cea de la zeii cerului nu pot fi unite. Ele au arhetipuri și chiar simboluri diferite: Vulturul și Zimbrul (sau Taurul Sacru – paznicul pămîntului). Dacă apelăm la mitologia păgînă indo-europeană, vom descoperi că acestea-s simbolurile lui Perun sau Zeus (Vulturul) și Veles sau Vaal (Taurul). Principalul mit indo-european povestește anume despre lupta dintre zeii cerului și cei ai pămîntului și despre două principii inițiale ale puterii, care luptă reciproc pe parcursul întregii istorii a omenirii.  

6. Moldova, care poartă imperiumul zeilor pămîntului, care păstrează arhetipul format încă în Dacia antică, continuă tradiția statului geto-dac și păstrează nu doar nomosul pămîntului, națiunea și sîngele, dar și simbolurile puterii sacre, marcate pe steagurile și stemele noastre medievale. 

7. Moldova își păstrează suveranitatea în acest teritoriu pentru că a păstrat neîntrerupt imperiumul tăinuit de ochii profanilor, dar format încă în statul moldovenesc medieval,  imperiumul care ține direct de principiile supreme ale puterii în Dacia antică. Suveranitatea, care în virtutea particularităților timpului și epocii date este înfăptuită azi de un regent, ale cărui funcții le întruchipează poporul moldovenesc.

Veaceslav Matveev

 

Urmărește-ne pe Odnoklassniki, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load