Dacia hiperboreană: pagini albe ale istoriei

Фото: lib.rus.ru

Veaceslav Matveev

Istoria statului moldovenesc și istoria națiunii moldovenești astăzi necesită noi abordări și lucrări științifice.

În general, istoria pămîntului moldovenesc, a statului nostru nu este studiată suficient. Deseori, din ea sînt omiși factorii scito-sarmatic (slav), celtic, gotic și alți factori care au contribuit la crearea formațiunilor proto-statale în această regiune, la formarea imaginii etnografice și a tradițiilor. Or, chiar în denumirea capitalei statului dac Sarmisegetuza (Sarmisegetuza Regia) se întrezăresc două baze – sarmatică și getică, care au creat o uniune (uza)

Vom încerca să privim obiectiv asupra istoriei meleagului nostru pentru a descoperi unii factori semnificativi, care anterior nu au fost luați în calcul de istorici.

Noi știm că în antichitate, pe pămîntul nostru erau un șir de state și formațiuni proto-statale. Noi ținem cultura de la Tripoli, care se pare că era o uniune a formațiunilor proto-statale. Ținem minte împărăția sciților, imperiul lui Burebista și Dacia lui Decebal. Ne este foarte interesantă istoria Daciei, pe care o defineam întotdeauna ca o comunitate etnică și statală, creată de geto-daci (traci).

Factorul slav?

Savanții ne spun că slavii apar mai tîrziu, în sec. V-VI. Au loc dezbateri de unde s-a luat în Europa un popor atît de numeros, care imediat a constituit jumătate din populație și a ocupat mai mult de jumătate din teritoriul acestui continent? Dar poate el nu a venit de nicăieri, ci a fost aici dintotdeauna, doar că sub o altă denumire? Pe pămîntul nostru sînt dovezi, înregistrate de istorici și arheologi, ale existenței triburilor sarmatice. Un șir de școli științifice din Europa și Rusia îi consideră pe sarmați drept strămoși ai rușilor. Chiar și cei care nu sînt de acord cu această versiune considerau și consideră că slavii făceau parte din uniunea tribală a sarmaților. În special, în această cheie este privită istoria roxolanilor, care este văzută deseori drept unul dintre grupurile proto-slavilor.

Ce legătură avem noi, moldovenii, cu asta? Noi considerăm că sarmații, iar ulterior slavii, au avut o contribuție considerabilă la istoria și soarta pămîntului nostru, precum și asupra populației ce locuia aici. Acest lucru este evident, or, istoricii antici au documentat aici așezări și uniunii tribale sarmatice. Așadar, să încercăm să ne clarificăm în această problemă.

Dacia era creată pe baza a două comunități indo-europene a geto-dacilor (tracilor) și sarmaților (proto-slavilor). Geto-dacii au avut o contribuție majoră la crearea Daciei. Ei au dat denumirea țării, au creat corpul ei etnic și social. Despre geto-daci s-a scris mult și noi nu vom repeta în această cercetare lucrurile evidente, deoarece contribuția geto-dacilor la formarea meleagului nostru, a statalității și a imaginii etno-culturale a moldovenilor, dar și a românilor, este evidentă. Este incontestabil că Dacia a fost creată de acest popor. Însă a venit timpul să cercetăm și problema contribuției sarmaților la istoria noastră.

Cine sînt sarmații

De unde au provenit, care este specificul și particularitățile lor? Se consideră că sarmațienii provin din Midia. Despre aceasta ne vorbesc autorii antici. Descriindu-i pe alano-sarmați, istoricul din Roma Antică Ammianus Marcellinus (sec. IV) scrie: „Aproape toți alanii (denumirea antică a osetinilor) sînt de statură înaltă și frumoși la chip, au părul deschis, privirea, dacă nu e furioasă, atunci inspiră totuși groază….”.

Marele istoric și logograf antic Herodot relatează o legendă potrivit căreia sarmațienii (o altă denumire – savromații) provin din uniunile dintre bărbații sciți și amazoanele-luptătoare, de aceea, femeile, de rînd cu bărbații, se consideră ostași. „Savromații vorbesc în limba scitică, dar incorect, deoarece amazoanele au învățat prost această limbă. Cît privește tradițiile nupțiale, atunci acestea sînt următoarele: fata nu se căsătorește pînă cînd nu-și ucide inamicul. Unele mor fete bătrîne, fără a se căsători, deoarece nu sînt în stare să respecte tradiția”.

Unii traduc cuvîntul „sarmați” din vechea greacă ca cei cu „ochi de șopîrlă”. Noi considerăm această traducere incorectă. Sensul acestui etnonim trebuie căutat în lingvistica și istoria indo-europeană. Din osetină, „sarmat” înseamnă „cap ce gîndește”.

Este și o altă versiune a originii denumirii sarmaților, pe care I. Marquardt îl atribuia numelui unuia dintre feciorii Traetaonei, istoriei avestice despre Sayrime.

Conform mitologiei zoroastriene, Traetaona era regele Iranului. El a intrat în istorie după ce ar fi învins dragonul, care, ucigîndu-l pe țarul erei de aur Yimu (despicîndu-l în două), a dominat o mie de ani, mîncînd capete de oameni. De la cei care au reușit să scape de dragon au provenit kurzii. Dragonul în istoria zoroastriană este asociat cu turanii, arabii și alte popoare migratoare.

Trataona a ucis balaurul, răzbunîndu-și strămoșul, apoi a condus Iranul mulți ani. La bătrînețe el și-a împărțit imperiul între feciori. Unul dintre aceștia era Salm, de la care au provenit sarmații. Numele lui din iraniană Selma se traduce ca „siguranță”, „bunăstare”.

Potrivit versiunii istoricilor, în sec. IV-III î.e.n., sarmații, înrudiți cu sciții, mișcîndu-se dinspre Est, au început să-i prigonească pe sciți în cîmpiile de lîngă mare. Sînt puține mituri și relatări religioase despre ei. Mențiunile scurte ale autorilor antici, pe care le avem, ne permit să presupunem că sarmații venerau focul. Se pare că ei făceau parte din popoarele care au acceptat reforma lui Zarathustra și erau zoroaștri.

Ammianus Marcellinus comunică despre alani, unul dintre popoarele sarmatice, că ei se închinau planetei Marte în chip de sabie și erau războinici. Acest cult îi apropia de sciți, care la fel se închinau lui Ares, băgau sabia în pămînt și săvîrșeau în jurul ei diferite ritualuri religioase. În tractatul său „Manual de geografie”, Claudiu Ptolemeu scria despre Sarmațiile Europene și Asiatice, despărțite de rîul Tanais (Donul de astăzi).

Triburile sarmatice de Vest

Pe noi ne interesează Sarmația Europeană, care a influențat istoria geto-dacilor. Popoarele sarmațiene de vest – alanii, roxolanii și iazigii – ocupau stepele de pe coasta de nord a Mării Negre. În a doua jumătate a primului mileniu înaintea erei noastre, ei au creat o federație puternică. Mai tîrziu, iazigii au înaintat pe Cîmpia Panonică, unde au ocupat spațiul dintre Dunăre și Tisa. Pe parcursul secolului I înaintea erei noastre, sarmații constituie o parte considerabilă a populației din imperiul lui Burebista, care se opunea Romei. În sec. I î.e.n., ei se unesc cu geto-dacii lui Decebal și participă la războaiele dacilor. Sarmații sînt cunoscuți în istorie drept fondatori ai cavaleriei grele.

În anul 87, armata romană, condusă de Cornelius Fuscus, invadează Dacia. Roxolanii și Iazigii erau aliați fideli ai geto-dacilor și participau la toate campaniile militare ale dacilor împotriva romanilor, inclusiv prima și a doua campanie a lui Traian asupra Daciei, pînă în vara anului 106, cînd oștile romane, conduse de împăratul Traian, au ocupat o parte importantă din teritoriul Daciei, unde se afla capitala ei Sarmisegetuza.

Fără capitală și o administrare centrală, Dacia s-a destrămat, iar iazigii, care au suferit pierderi enorme nu și-au putut recăpăta măreția de odinioară. Acum lideri erau roxolanii. În această perioadă, ei s-au mutat în regiunile Daciei ce nu se aflau sub administrarea Romei. Roxolanii erau un popor sarmatic puternic și pe parcursul mai multor secole constituiau o forță dominantă în regiunea Nistrului și Dunării, neocupată de Roma, unde viețuiau împreună cu strămoșii moldovenilor – geții. Ei au avut o influență considerabilă asupra dezvoltării meleagului nostru.

După căderea Daciei, romanii au achitat o perioadă dijma roxolanilor, însă la scurt timp au renunțat să o mai facă. Deoarece nu mai primeau dijma, în 117, roxolanii și iazigii au invadat provinciile dunărene ale Romei. După doi ani de invazii, imperiul Roman, care își dorea liniște la granițele de est, a fost nevoit să-și reia plata dijmei către roxolani. Romanii au încheiat acordul de pace cu regele roxolanilor Rasparaganus, care purta două titluri – „regele roxolanilor” și „regele sarmaților”. Probabil, aceasta vorbește despre faptul că iazigii și roxolanii păstrau formal o singură putere supremă în formațiunile proto-statale, unde, alături de ei trăiau și geții. Deseori, ei luptau într-o strînsă uniune, deși iazigii ocupau cîmpia Dunării de mijloc, iar roxolanii se situau în Dunărea de jos și regiunea de Nord-Vest a Mării Negre. Geții ocupau partea împădurită dintre rîurile Nistru și Prut, Prut şi Siret, precum şi teritoriul munţilor Carpaţi de la actuala frontieră româno-ucraineană pînă la muntele Moldovanu.

Ocupînd teritoriul Daciei, amplasat între iazigi și roxolani, romanii au încercat să le rupă legăturile și chiar să interzică comunicarea între ei. Sarmații au răspuns cu război. Acest război a avut loc în anii 160-170. În anul 179, popoarele sarmatice au încheiat pace cu Marcus Aurelius.

Iazigii au obținut dreptul de a stabili contacte cu popoarele libere ale roxolanilor și geților. Pe atunci, romanii au format din cavaleria iazigilor un detașament de 8 mii de ostași. Acest detașament a fost trimis în Britania. Istoricul francez Georges Dumezil considera că anume acești ostași au pus începutul cavalerismului vest-european și au stat la baza ciclului legendar despre regele Arthur, din care ulterior a fost create miturile privind Graalul.

Sciții – rudele geților și sarmaților

Există o opinie potrivit căreia o parte dintre sarmați, anume alanii, au fost asimilați de triburile anților, pe care unii savanții îi consideră strămoșii slavilor. Mai tîrziu, de la ei au provenit kazacii, iar prin ei au intrat în componența națiunilor ucrainene și ruse.

Vom menționa, de asemenea, că numele popoarelor slave și provine de la tribul sarmatic „serboi”, atestat în regiunea Caucaz și Marea Neagră în lucrările lui Tacit și Pliniu. În Reci Pospolita era considerată oficială versiunea provenienței sarmatice a nobilimii poloneze.

Se vede o anumită linie că goții erau percepuți ca o parte a sarmaților. Istoricul rus de la începutul se. XVIII Tatișcev în lucrarea sa „Istoria Rusiei” scrie: „Goții erau sarmați, însă unde e originea lor – au venit din Polonia și Prusia în Suedia sau invers, sînt multe dezbateri între istorici despre aceasta, iar pentru a afla adevărul există mai multe dificultăți decît necesitatea de a ne lămuri”.

Istoricul roman din sec. VI. Procopius din Cezareea, de asemenea concluzionează: „Anterior, erau multe triburi gotice, sînt multe și acum, însă cele mai numeroase erau goții, vandalii, vizigoții și gepizii. Anterior, ce-i drept, ei se numeau sauromați și melanhleni”.

Istoricul roman din sec. IV, participantul nemijlocit la acțiunile militare Ammianus Marcellinus în lucrarea sa „Res Gestae” scrie: „… sarmații și goții, triburi vecine, apropiate între ele după tradiții și echipament militar, unindu-se, fac incursiuni”. Este foarte important și faptul că, împreună cu goții lui Alarih, sarmații au ocupat Roma în anul 140.

Potrivit teoriei noastre, sarmații erau strămoșii slavilor, strămoși care au avut o contribuție considerabilă la formarea statului dacic, care aveau multe în comun cu geto-dacii și vorbeau în limbi indo-europene similare. Culturile lor, de asemenea, erau destul de apropiate, fapt ce le-a permis acestor comunități etnice să creeze un stat unitar. Despre aceasta vorbesc atît factorii istorici și culturali, cît și cei lingvistici, inclusiv faptul că în limbile moderne moldovenească (română) și rusă sînt puține cuvinte împrumutate și multe cuvinte comune.

În toate războaiele dacilor cu imperiul Roman, sarmații au participat de partea geto-dacilor și făceau parte dintr-o alianță politică. Este curios faptul că unele popoare sarmatice erau privite de autorii antici drept parte a spațiului cultural și istoric al geților. Să ne amintim de massageți. Totodată, Herodot îi considera pe massageți parte a sciților, iar sciții, precum am menționat mai sus, erau rudele sarmaților.

Herodot scria: „Se spune că massageții sînt un trib mare și puternic”: Istoricul gotic Iordan o numea pe regina massageților Tomiris regina geților. Acest fapt este foarte important pentru cercetarea noastră. Iordan scria că regina „a intrat în acea parte a Moesiei, preluînd numele Marii Sciții, numită în prezent Sciția Mică, și acolo, pe malul moesian al Pontului, a construit orașul Tomi” (orașul Constanța de azi). Acest fapt explică alianța lor politică cu sarmații și opoziția lor comună față de republica romană.

Apropo, Gheorghi Vernadski, în cartea sa „Rusia Antică”, scrie: Nu pot oare unele neamuri messagete să fie privite ca o ramură de est a tracilor, amestecate cu unele elemente iraniene?” «Cronograful luteran” redă următoarea informaţie, importantă pentru lucrarea noastră: „De la magogul Geţilor şi Messageţilor s-a născut tribul Sciţilor”.

Aşadar, sciţii sînt rudele geţilor şi sarmaţilor. Nichifor Grigora relatează despre messageţi: „În anul următor, cînd regele a revenit în capitală, unii dintre massageţii de peste Istru (Nistru), trimit în secret un ambasador. Ei, în general, sînt numiţi alani”. Însă alanii sînt sarmaţi.

Un alt popor cu rădăcini sarmatice, care a locuit în Dacia şi Moesia, sînt roxolanii, despre care am menţionat mai sus. Ei erau rude cu alanii şi iazigii. Despre aceste popoare scria Lomonosov, făcînd trimitere la Pliniu şi considerîndu-i un singur popor. Înseamnă că messageţii, ca parte a cercului cultural-istoric trac, erau rude cu geto-dacii, iar roxolanii, ca pare a sarmaţilor, erau rude cu alanii, adică cu messageţii, prin urmare, și ei sînt înrudiţi cu tracii.

Iazigii şi roxolanii trăiau pe teritoriul Daciei şi Moesiei (Μοισία – greacă, Мизия – bulgară, Мезија – sîrbă – este o regiune istorică aflată între Dunărea de Jos şi Munţii Balcani) şi opuneau rezistenţă activă Romei. Ei erau cei pe care Imperiul Roman i-a trimis în Britania şi se consideră popoarele ce au format etnogeneza scoţienilor şi galilor. Vechile legende scoţiene relatează că strămoşii acestui popor au venit dinspre Est, de la gurile Dunării, iar cultul Sfîntului Graal şi al regelui Arthur este mitul lor de bază.

Aceasta ne vorbeşte despre faptul că o parte dintre popoare promova o expansiune spre Vest destul de clară, bazată pe propria ideologie. Scopul – opoziţia faţă de Roma. Acest popoare sînt inamicii civilizaţiei romane şi, prin urmare, aliaţii Imperiului Iranian, unde cultul de bază era cel al zeilor antici Ahura, adică al titanilor, dar nu al zeilor olimpici.

Civilizaţia iraniană, fondată de vechii arieni (cu mult timp înaintea cuceririi unei părţi a imperiului iranian de către triburile semite) este nu doar Iranul zoroastrian, ci este toată comunitatea cultural-istorică şi rezistenţa ei faţă de lumea greco-romană avea o motivaţie clară. Era un război al zeilor. Iar rădăcinile legendelor celţilor sînt în tradiţia iraniană. Or, Sfîntul Graal este cupa regelui veacului de aur Yima. El era Zeul-Taur al imperiului iranian. El e şi Imir, Mimir al germanicilor.

Aceste legende au fost aduse în Occident de popoarele sarmate şi scitice. Despre faptul că ei se închinau zeilor iranieni aşii (asurii) vorbeşte denumirea iazigilor. Or, iazigii sînt iaşi, sau aşi, asuri – zeii antici ai germanicilor. Iar germanicii, aduşi de Odin din Asgard – capitala Iranului – sînt inamicii istorici ai Romei.

Aici se observă continuarea istoriei ca o desfăşurare în timp a mitului indo-european (arian) de bază. Or, roxolanii sînt înrudiți cu iazigii, iar roxolanii în traducere înseamnă ariana blonzi. V.I. Abaev a înainta o presupunere că etnonimul „roxolani” provine de la iranianul „roxs-alan”, ce în traducerea înseamnă „alani blonzi”, unde roxs, din iraniana veche „rauxšna” înseamnă „deschis”, iar „alan” – „arian”.

O parte dintre istorici, aşa ca Lomonosov şi Lesnoi, îi considerau anume pe roxolani ca fiind strămoşii ruşilor, ca una din casta tribului slav. Iazigii însă, jucîndu-şi rolul-cheie în istoria Europei, în istoria expansiunii iraniene spre Vest, s-au stabilit în Europa de Est.

Poporul ias sau as trăieşte şi astăzi în Ungaria. Acolo este şi o mică provincie Jászság. Tacit scrie: „Conducătorilor iazigilor sarmatici ce conduceau triburile locale li s-a oferit ocazia de a participa la un război (civil). Ei au propus să aducă cu ei oameni şi cavaleria, care constituia adevărata putere a sarmaţilor”.

Istoricii antici considerau că Roma le-a permis iazigilor să intre în Europa, dar faptele demonstrează o expansiune motivată, bazată pe ideologie, a civilizaţiei iraniene împotriva Romei. Anume această expansiune, acest război sfînt, precum şi rădăcinile comune istorice i-au apropiat atît pe sciţi, cît şi pe sarmaţi cu geto-dacii şi celţii. Noi afirmăm că această confruntare avea rădăcini sfinte. Legătura Daciei cu Iranul a menţionat-o încă Mircea Eliade. Vom reveni la acest subiect mai tîrziu.

În prezent scopul nostru este de a demonstra următoarele: aceste popoare aveau rădăcini străvechi comune. Ele aveau zei şi ideologii comune. Războaiele lor cu Roma şi cu Alexandru Macedon erau o confruntare sfîntă, o luptă a aşilor şi devaşilor.

Un război similar l-a purtat Iranul în Estul Indiei, unde se închinau devaşilor. Este important pentru regiunea noastră, pentru că mai tîrziu, geto-dacii (vlahii-moldoveni) şi-au numit capitala Iaşi, adică oraşul aşilor-asurilor – zeilor antici.

Concomitent, în această denumire este şi amintirea despre etnonimul iazi-iazigi. Însă întotdeauna la edificarea unei comunităţi tradiţionale este important să existe o cauză sfîntă. Anume aceasta explică pentru oamenii din lumea tradiţionalistă motivaţia şi acţiunea, deoarece întreaga lor viaţă a fost însoţită de prezenţa sacră a zeilor. De aceea, anume aşii-asurii şi constituie sensul de bază, contextul de bază în denumirea vechii capitale a Moldovei – Iaşi.

Anticipînd încheierea studiului nostru, vom menţiona legătura dintre popoarele iraniene şi slave, care deja sub acest nume au contribuit la dezvoltarea regiunii noastre. Istoricul şi lingvistul de origine poloneză Petraşevski, profesor de limbi orientale de la Universitatea din Berlin, scria în sec. XIX că strămoşii polonezilor şi ruşilor, ucrainenilor şi belaruşilor, potrivit Avestei, au fost strămutaţi în Europa.

Conform cărţii sfinte a Iranului – Zend-Avesta, partea antică, scrisă de Zarathustra – prorocul arienilor antici, Zerdest (Zoroastru) a expulzat din Iranul antic în Europa o parte dintre popoare. Unul dintre triburile Mediei a fost trimis pe Vistula, unde în curînd apar veneţii. Lingvistul considera că veneţii îşi au etnonimul de la un capitol din Avesta, codul antic de legi „Vendidad”. „Legea împotriva devaşilor”. Aceasta a şi fost motivul apariţiei sarmatismului polonez, ca idee pentru elita poloneză despre rolul istoric exclusiv al slavilor.

Petraşevski, care a tradus întreaga Avesta şi părţile ce nu sînt cunoscute în limba rusă, priveşte această migraţie ca o expansiune sfîntă pentru propaganda zoroastrismului. Această religie se numea atunci mazdeism.

Polonezii şi volohii sînt apropiaţi nu doar lingvistic, dar şi istoric, şi sacral. O parte dintre popoare a migrat în regiunea Mării Baltice, o parte – în Dacia, alta – în alte regiuni ale Europei. Noi vom dedica acestui subiect un studiu aparte, însă astăzi vom menţiona că atît slavii şi sarmaţii (strămoşii lor), cît şi geto-dacii se mişcau în cadrul războaielor sfinte ale asurilor şi daeşilor, în care lumea iraniană, iniţial, se opunea Greciei, apoi elenismului şi lui Alexandru Macedon, numit în Avesta Romanul, adică de la Roma, iar ulterior şi Romei, ca bastion al vechii civilizaţii de pe Olimp. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că Iranul Antic (populat de arieni-zoroastrieni, strămoşii multor popoare europene) şi Iranul modern (populat de musulmani) erau state diferite atît în plan etnic, cît şi religios.

Anume atacul sarmatic asupra Occidentului a devenit apogeul expansiunii sfinte. Ulterior, el s-a alăturat cercului tracilor şi geto-dacilor. După înfrîngerea acestor regate, războiul a fost continuat de slavi şi volohi – urmaşii sarmaţilor, geţilor şi dacilor, precum şi germanii şi celţii. Totodată, ultimii îşi legau originile cu tracii. Or, în „Mica Edda” – eposul sfînt al islandezilor – se scrie că Odin provine din Troia şi Tracia. Însă acestui subiect îi vom dedica un studiu separat.

Concluzii

Imaginea etnică şi sacră a regiunii Carpato-Nistrene a fost creată în baza asocierii cîtorva forţe etnice înrudite. Aceştia sînt geto-dacii, care prezintă cea mai mare continuitate pe aceste meleaguri, popoarele iraniene (ariene) ale sarmaţilor (roxolani, messageţii şi iazigii) şi slavii, care s-au maturizat în acest mediu.

Apropo, vom menţiona şi factorul de influenţă germanică, or, în lumea antică goţii şi geţii erau înrudiţi. Goţii aveau capitala pe teritoriul Basarabiei, ei erau germanici, iar germanicii sînt unul dintre triburile iraniene. Istoricii antici afirmă că unul dintre triburile ce populau Iranul erau germanicii. Istoricii arabi scriau că germanicii nu sînt din familia noastră, ei sînt poporul magilor.

Principalele forţe sînt prezentate. Acum cel mai important este rezistenţa lor faţă de civilizaţia antică – Grecia, Macedonia şi Roma. Această confruntare nu era un proces haotic. Ea era însoţită de o ideologie suficient de justificată, sacrală. Războiul acestor popoare, înrudite între ele, care a ajuns la apogeu în confruntarea cu Imperiul Roman, era lupta celor care se închinau titanilor-aşi şi celor care se închinau daeşilor – zeilor de pe Olimp.

Este continuarea războiului antic al Troiei şi dorienilor, proto-grecilor. Or, Troia s-a opus lui Zeus. Apărătorul Troiei Apollo a opus rezistenţă lui Zeus, iar tracii, care au apărat Troia, au devenit adepţii lui ideologici.

Troia este capitala asurilor-titani, care se opunea lui Zeus – Jupiter şi a căzut în urma războiului sfînt. Acest război era prevestirea potopului şi pieirii civilizaţiei atlanţilor. Dar aceasta nu era nici sfîrşitul, nici începutul, era sfîrşitul începutului, iar ulterior două regiuni au devenit bastionul rezistenţei faţă de „aristocraţia neagră a lumii”, „olimpici” şi ideologia daeşilor. Acestea sînt Iranul şi Davia sau Tracia. Există o opinie că Tracia provine de la numele regelui iranian Feridun, al cărui fiu Sarmat (Salem) a devenit fondatorul lumii sarmatice.

Evenimentele ulterioare constituie unirea celor două forţe ale sarmaţilor (proto-slavilor), despre care scrie Avesta, şi a geto-dacilor. Unirea acestora pentru secole a creat în spaţiul carpato-danubian un bastion al rezistenţei faţă de lumea daeşilor şi „aristocraţiei olimpice negre”. Ulterior, sub influenţa templierilor, care au adus din Orient diferite idei zoroastrice şi iraniene, ce le-au fost transmise de asasini şi ismaeliţi, aici apare statul Moldova. Acest stat este bastionul tradiţiilor aşilor. De aceea, vechea lui capitală poartă numele de Iaşi.

O altă forţă ce se opunea lumii dacice şi iraniene erau turii, strămoşii turanilor. Din vechime ei erau inamicii civilizaţiei iraniene şi zoroastrismului. Urmaşii lui Sarmat şi cei ai lui Tur, potrivit Avestei, poartă un război veşnic între ei. Iranul se opune Turanului. Aceasta este esenţa geopolitică a istoriei.

În lucrarea sa „De la Zamolxis pînă la Genghis Khan”, marele istoric al religiilor moldovean Mircea Eliade a arătat convingător că Dacia făcea parte din cercul cultural-istoric unic iranian. Altfel spus, Dacia făcea parte din tradiţia asurilor-aşilor. Ea a dispărut, dar timp de secole, Moldova – urmaşul şi copilul dacilor liberi – a fost străjerul Europei, deoarece purta acest arhetip sacru ascuns al aşilor.

Un singur lucru a ajutat Europa să reziste în faţa invaziei turceşti (turan). Urmaşii lui Decebal, Burebista, Feridun, Zoroastru şi Sarmat au creat cel mai puternic avanpost în calea expansiunii turane. Ei au plecat în istorie, a dispărut demult vechiul principat Moldova, dar arhetipul sacru al acestui meleag, transmis de strămoşii noştri – geţi, daci, sarmaţi, slavi – astăzi este baza statului nostru tînăr şi, totodată, antic, baza, „imperativul istoric de bază” al Moldovei ca stat, ce leagă marile culturi ale Occidentului şi Orientului, moştenirea ascunsă în negura timpului a „Daciei hiperborene” – celor mai sfinte pămînturi din Europa.