Chirtoca: Noi nu înțelegeam interesul real și nivelul de profesionalism al consultanților și asistenților

Chirtoca: Noi nu înțelegeam interesul real și nivelul de profesionalism al consultanților și asistenților
Киртока: Мы не понимали истинного интереса и уровня профессионализма советчиков и помощников
 Foto: noi.md

În ajunul aniversării a 25-a a independenței Moldovei, cu o apreciere a realizărilor obținute vin, de obicei, politicienii. NOI.md a dorit să vadă această perioadă prin prisma mediului de afaceri, deoarece economia trebuie să determine politica, și nu invers, cum, din păcate, se întîmplă în prezent în țara noastră.


Unul dintre pionierii businessului autohton este preşedintele concernului DAAC Hermes, Vasili Chirtoca, care a parcurs întreaga cale de la crearea și dezvoltarea antreprenoriatului moldovenesc.

- Domnule Chirtoca, care erau, în opinia Dumneavoastră particularitățile perioadei de apariție a businessului privat?

- Experiența trecerii de la capitalism la socialism în lume a fost, iar o experiență inversă nu exista la moment, cînd la inițiativa lui Gorbaciov, în 1987 a fost adoptată Legea privind cooperarea. Multe dintre „ideile” lui Mihail Sergheevici nu erau bine gîndite și cîntărite.

Pînă atunci, comsomoliștilor li se permitea crearea așa-ziselor centre de creație tehnică a tineretului pe lîngă comitetele raionale ale comsomolului, care aveau dreptul să efectueze anumite operațiuni comerciale. Astfel, în termeni restrînși au apărut unități de afaceri cărora li se permiteau multe în domeniul comerțului, iar pentru întreprinderile de stat care activau pe piață, dimpotrivă, totul era interzis.

Desigur, de toate aceste lucruri profitau conducătorii neonești ai întreprinderilor de stat și astfel a început prima fază de devalizare a lor. Adică, comsomoliștii întreprinzători din aceste centre de tineret depistau la întreprinderi anumite stocuri de materie primă sau de producție, de care aveau nevoie alți întreprinzători, le procurau la prețuri mici și le vindeau de 2-3 ori mai scump. În anii 1980, la întreprinderile de stat puteau fi găsite toate mărfurile deficitare – și metal, și lemn, și carburanți, și sticlă, și ciment, și stofe, și hîrtie și multe alte tipuri de materie primă, și utilaj neutilizat.

În 1987 deja puteau fi create cooperativele. În aceste întreprinderi private trebuiau să activeze cel puțin trei persoane. Ai înregistrat o cooperativă, ai deschis un cont în bancă și fă ce vrei. Însă iarăși, același lucru nu era permis întreprinderilor de stat. De exemplu, directorul ÎS nu putea cumpăra ce dorea, deoarece el trebuia să obțină aprobarea structurilor superioare. Iar să vîndă putea doar la un preț stabilit. Însă deseori, acest preț era cu mult mai mic decît prețul de piață.

În 1990, a fost adoptată Legea cu privire al întreprinderile mici. Întreprinderea putea fi fondată doar de o singură persoană, numită în statut întreprindere mică și plata impozitelor putea fi încetată (cooperativele plăteau anumite impozite). Astfel, mediul de business era creată de cei care au știut să profite la timp de oportunitățile oferite unora și interzise altora.

În pofida faptului că la vinele anilor 1980 – epoca deficitului, piața avea o capacitate de plată destul de mare. Acest fapt a contribuit la dezvoltarea cooperativelor și întreprinderilor mici care produceau ceva. Mi-am deschis propria afacere în 1989, cînd lucram în calitate de inginer-șef la Institutul de proiectări a industriei electronice a URSS. Compania mea „Golubaia volna” se ocupa cu epurarea apelor reziduale de la întreprinderile industriale. În 1990, am creat, împreună cu partenerii, compania „Poliproject”, care se ocupa cu industria confecțiilor  și organizarea expozițiilor. Confecționam, în special, paltoane pentru dame și am devenit organizatorii primei expoziții profesioniste în Moldova – Wine International.

Concomitent, eu am condus timp de trei ani filiala Institutului de proiectare de stat din Novosibirsk pînă în 1992, cînd scriitorii, poeții, jurnaliștii, juriștii și activiștii profesioniști ai PCUS, care conduceau pe atunci țara, au început să distrugă toate întreprinderile unionale. A fost proclamată suveranitatea, apoi independența, ai cărei 25 de ani îi sărbătorim în prezent. Toate acestea se făceau foarte emotiv (dacă nu nechibzuit. Nu în zadar pe atunci circula o glumă că noi am proclamat independența față de benzina, metal, lemn și alte mărfuri ieftine, pe care Moldova, ca parte a URSS le primea din Rusia la prețuri cu mult mai mici decît prețurile mondiale.

- După aceasta a început naționalizarea. Acest lucru era corect?

- Trebuie să menționez că unele întreprinderi au fost naționalizate prin lichidare. Apoi, repet, istoricii, jurnaliștii, juriștii, artiștii și scriitorii, care au venit la putere (și ei, în general, sînt purtătorii ideii naționale românești), nu puteau înțelege că institutele de proiectare și de cercetare științifică erau necesare în țară. Ei, cum priveau atunci, așa privesc acum lumea – prin prisma îngustă a nivelului lor de studii. Acest lucru nu e rău în domeniul în care ei activează, mulți dintre ei sînt talentați cu adevărat, însă cînd vii la conducerea statului, trebuie să ai o viziune mult mai largă. Aceasta le lipsea și atunci celor care erau la putere. Și, din păcate, lipsește pe parcursul tuturor acestor 25 de ani.

Am obținut că baza industriei – întreprinderile de stat – au început să se ofilească și să se distrugă. Oamenii care conduceau statul, văzînd aceste întreprinderi de stat aflate în declin, la recomandarea consultanților, care la fel nu aveau experiența de tranziție de la socialism la capitalism, considerau că singura variantă este privatizarea. Atunci autoritățile au decis că totul trebuie vîndut sectorului privat şi atunci vom începe să prosperăm. Poate acest lucru a fost bun, dar nu a fost selectată metoda potrivită pentru privatizare – contra bonuri.

- Ținem minte bonurile patrimoniale ….

- Au existat și alte variante de privatizare – de exemplu, prin vînzarea contra bani investitorilor străini. Era clar că nu erau atît de multe întreprinderi care puteau fi vîndute, deoarece investitorii străini pe atunci erau interesați, în special, de întreprinderile ramurale și de cele care produceau materie primă. Astfel, putea fi vîndut „Ciment”, cariera de var „Calcar”, fabricile de vinuri, deoarece exista o piață imensă de desfacere – întreaga fosta URSS.

Ținînd cont de atractivitatea redusă a țării noastre, o parte dintre întreprinderi puteau fi privatizate astfel, încît banii investitorului să fie incluși în capitalul acestei întreprinderi. În celelalte întreprinderi trebuia organizată o gestiune corporativă, deși nu exista o experiență în acest domeniu, cu toate că în 1992 a fost creat departamentul hîrtiilor de valoare pe lîngă Ministerul Finanțelor. Iar noi am creat prima companie ce activa pe piața hîrtiilor de valoare – DAAC-Invest, obținînd prima licență. Atunci noi cunoșteam despre hîrtiile de valoare mai mult ca funcționarii de la Ministerul Finanțelor. Și le ofeream acestora multă informație, deoarece noi aveam deja din 1991 o companie similară în Rusia „Dam finansî” cu licența nr.2, eliberată de comisia pentru hîrtiile de valoare din Rusia. Aveam acțiuni la bursa de valori din Sankt Petersburg, acolo activam.

Atunci se părea că bursele soluționează toate problemele. Și cînd acestea au început să se deschisă la Moscova, noi am luat credite și am procurat acțiunile diferitor burse – și ale Bursei de resurse secundare din Rusia, și ale Bursei de Valori din Sankt Petersburg, și ale Bursei petroliere din Surgut… Însă în final, totul s-a redus la zero. După un anumit timp, aceste acțiuni nu mai valorau nimic. Ce-i drept, noi rambursam creditele nu la prețul la care le-am contractat. Dacă, de exemplu, la începutul anului 1991 am luat un credit pe un an de 2 milioane de ruble cu 18% anual - $150 de mii, atunci cînd îl rambursam acești bani deja valorau $10-15 mii cu dobîndă (pe atunci dobînda trebuia achitată împreună cu suma de bază). Noi am activat în perioada inflației galopante. Pe de o parte, noi am pierdut cu aceste acțiuni, iar pe de alta – am restituit cupoane (leul încă nu exista), ce erau ușor de rambursat.

Însă, datorită faptului că am deschis companii în Rusia, noi am început să ne ocupăm cu comerţul acolo. Au apărut afaceri legate de produse petroliere şi metal. În 1993, noi eram cei mai mari exportatori de metale din Moldova. Noi îl aduceam din Siberia şi îl reexportam în Bulgaria. Pe atunci mediul de afaceri era foarte interesant – era permis totul, erau foarte multe nişe libere. Oamenii care aveau studii şi îşi puteau pune mintea la contribuţie îşi găseau locul pe piaţă şi lucrau.

Pe atunci, trei pătrimi din colectivul nostru se afla în Rusia și noi activam acolo pe piaţa hîrtiilor de valoare, cumpăram bonurile de privatizare ruseşti şi le vindeam. O perioadă de timp am avut zeci de mii de asemenea bonuri. La fiecare bon cîştigam cîţiva dolari şi eram foarte fericiţi. Apoi, mi-a venit în gînd că din aceşti bani puteam cumpăra 1% din acţiunile „Gazprom”, care acum costă cîteva miliarde de dolari.

Cînd a devenit clar ce posibilităţi am ratat, am început să ne interesăm de privatizarea din Moldova. În octombrie 1993, a avut loc prima licitaţie a bonurilor, la care au fost expuse cîteva zeci de magazine. Noi am procurat unul dintre acestea pentru 100 de persoane, care ne-au încredinţat bonurile. Astfel, a fost fondată o comunitate a cetăţenilor, în frunte cu mine.

Am început să înţelegem cum va funcţiona sistemul de privatizare în Moldova, de aceea, ne-am închis afacerile în Rusia şi ne-am concentrat eforturile aici. În afara domeniilor de activitate numite mai sus, „Poliproject” a început să organizeze expoziţii. Pe atunci eu eram preşedintele Consiliului de administraţie a acestei companii, iar mai tîrziu am plecat şi am creat compania de comerţ DAAC Hermes, care în prezent este un concern auto.

La începutul anului 1994, preşedintele Snegur a emis două decrete privind infrastructura privatizării, în care erau menţionate instituţiile de privatizare, inclusiv fondurile de investiţii. De aceea, compania DAAC Hermes a fondat un fond de investiţii omonim, care colecta bonuri. În rezultatele privatizării, el a devenit cel mai mare fond şi în prezent a rămas cu aceeaşi denumire. De cîteva ori le-am plătit dividende acţionarilor noştri, însă în ultimii ani direcţionăm mijloacele exclusiv în investiţii şi în creşterea valorii companiei, care în prezent se numeşte DAAC Hermes Grup.

- Cum puteţi caracteriza rezultatele privatizării contra bonuri?

- Privatizarea contra bonuri, pentru care nu erau bani, a fost efectuată foarte rapid. Pe parcurs, a fost redus de şapte ori numărul obiectelor expuse la privatizare, inclusiv fabrica „Viorica”. Obiectele-cheie au fost excluse din privatizare. Atunci consultaţii occidentali ne recomandau ca fondurile investiţionale să nu aibă dreptul de a procura pachetele de control ale acţiunilor întreprinderilor, limitînd cota acestora pînă la 20%. 

Astfel, privatizarea a fost încheiată. La fiecare întreprindere era un număr imens de acţionari, inclusiv fondurile de investiţii. Nimeni nu deţinea pachetul de control şi bani ca să dezvolte aceste întreprinderi. Pe de altă parte, după destrămarea URSS, aceste întreprinderi au pierdut pieţele de desfacere, sistemul de cooperaţie a fost distrus. Acest fapt a avut un impact negativ, în special asupra întreprinderilor ce produceau mărfuri de uz casnic. Iar după ce a fost introdus leul puternic, piaţa a fost invadată de import.

Dacă în vara anului 1993, pe rafturile magazinelor puteau fi văzute borcane de trei litri cu suc natural moldovenesc de extracţie la rece, atunci la începutul anului 1994, peste tot era suc concentrat importat în pachete tetra pack, iar populaţia a început să-l cumpere masiv. Însă, oricum, industria alimentară avea şanse. Iar industria constructoare de maşini, industria radiotehnică, electronică, chimică a început să meargă în declin. Asemenea ramuri, astăzi, practic nu există. Singura industrie care se mai ţine pe linia de plutire este cea constructoare de maşini. Avem cîteva uzine constructoare de maşini, inclusiv două în compania noastră, care produc ceva şi încearcă să se menţină pe linia de plutire.

Astfel, s-a creat un anumit mediu de afaceri: cele mai mari întreprinderi sau au fost privatizate, sau au rămas de stat, însă noul stat nu ştia cum să gestioneze activele sale. La majoritatea întreprinderilor privatizate contra bonuri încă nu era un stăpîn, de aceea, întreprinderile au ajuns în mîinile directorilor, care nu aveau pieţe de desfacere şi finanţare normală. Mulţi dintre ei înţelegeau că mîine deja nu vor fi acolo, deoarece cineva îşi formează pachetele de control, şi acţionau în cunoştinţă de cauză. 

- În general, anii 1990, este o perioadă de …?

- O perioadă de distrugere a industriei moldoveneşti, care volens-nolens era distrusă prin deciziile conducerii noastre, dar şi în urma sfaturilor primite de la consultanţii noştri de peste hotare. Sau consultanţii noştri făceau acest lucru din lipsă de experienţă, sau acest lucru se făcea intenţionat, deoarece nimeni nu avea nevoie de o ţară dezvoltată industrial, fie chiar şi una mică. Era o schemă standard. Acelaşi lucru se întîmpla şi în Ucraina, şi în Rusia.

Tot la iniţiativa consultanţilor străini era realizat programul de distrugere a agriculturii „Pămînt” – cînd colhozurile şi sovhozurile, care funcţionau bine, dispuneau de bazele materiale necesare, au fost distruse. Astfel, agricultura industrială a fost lichidată. Iar pentru crearea noii agriculturi pe baza fermierilor, era nevoie de timp. Străinii ne-au ajutat să împărţim pămîntul, iar peste zece ani au trimis o altă companie, care deja ne învăţa cum să consolidăm terenurile. De aceea, eu cred că principala problemă a statului nostru, cu care s-au confruntat atît conducerea, cît şi oamenii,este lipsa cunoştinţelor necesare pentru a dezvolta statul în perioada de tranziţie.   

În primul rînd, lipsa cunoştinţelor despre profesionalism şi atitudinea partenerilor străini faţă de noi. Noi nu înţelegeam bine în ce constă interesul celor care au venit să ne ajute şi să ne ofere sfaturi, noi nu înţelegeam bine cum funcţionează sistemul financiar mondial şi cum să facem ca propriul sistem financiar să poată finanţa economia şi familiile.

- Apropo, cît de accesibilă era finanţarea la începutul dezvoltării antreprenoriatului?

- La etapa iniţială, creditele erau mai mult sau mai puţin accesibile. Însă cînd în noiembrie 1993 a fost introdus leul, s-a înregistrat o hiperinflaţie, multe întreprinderi de stat luau credite cu 200-300% anual, pentru a plăti salariile. Un director-comunist nu avea dreptul să nu achite lefurile unui colectiv de mii de persoane, în pofida faptului că nu putea vinde marfa produsă de întreprindere. De aceea, erau luate credite, erau achitate salariile.

Cînd a fost introdus leul, ratele de creditare au rămas o perioadă, din inerţie, nu prea înalte (pînă la 100% anual), în pofida faptului că leul era puternic – 4,3-4,5 lei pentru $1. Ratele dobînzilor se micşorau treptat, însă, din păcate, nu s-au redus pînă la cote rezonabile şi au rămas la nivelul de 15-20% pînă în prezent. Aceste condiţii permiteau doar finanţarea operaţiunilor comerciale scurte, nu permiteau (şi nu permit nici astăzi) contractarea creditelor pentru dezvoltare.

În prezent e clar, cel puţin, pentru mine ca conducător, că sistemul financiar poate dezvolta eficient economia, dacă creditul poate fi contractat la o dobîndă nu mai mare de 5% şi nu mai puţin decît pentru o perioadă de 6-7 ani pentru o companie, iar pentru o familie – pentru 20-25 de ani, pentru procurarea locuinţei. 

Aceştia sînt parametrii sistemului financiar, spre care trebuie să tindem şi care trebuie creat în cel mai scurt timp. Dobînzile mai mari de 5% şi pe o perioadă mică încep să acţioneze distructiv şi aceasta este principala problemă pe care nu o înţelegeau şi nici nu o înţeleg toţi conducătorii Băncii Naţionale. Acest sistem în niciun caz nu reglementează preţurile, nu luptă cu inflaţia, ci doar o amplifică.

- Care perioade au fost mai favorabile pentru dezvoltarea afacerilor timp de 25 de ani de independenţă?

- Anii 1990 se pare că au fost mai favorabili pentru iniţierea afacerilor de la zero. Însă în paralel, aveau loc procese de distrugere a industriei tradiţionale, create pe parcursul a zeci de ani. Capitalizarea şi costul acestei industrii era mult mai mare decît afacerile noi. Se distrugeau clienţii şi partenerii acestor afaceri. De aceea, la început, afacerile nu se prea dezvoltau.

Dacă se dezvoltau în anii 2000, atunci doar datorită faptului că era o anumită ordine în ţară, totuşi puterea era concentrată în mîinile unei singure persoane. Preşedintele Voronin a fost cel mai puternic conducător din toţi preşedinţii noştri. Iar cea de-a doua etapă, care a impulsionat puternic dezvoltarea afacerilor şi legalizarea unor genuri de activitate, este cota „zero” a impozitului pe profitul reinvestit, introdusă de comunişti (dacă acţionarii doreau să obţină dividende, ei achitau 15%).

Este un sistem bun şi putea constitui o componentă importantă pentru dezvoltarea businessului şi stimularea atragerii capitalului. Însă dacă actuala conducere va lua o asemenea decizie, atunci investitorii vor întreba unde sînt garanţiile că autorităţile ulterioare nu vor anula această decizie, aşa cum a fost în cazul cotei „zero”. Adică trebuie să gîndim bine nu doar sistemul fiscal, dar e foarte important, în opinia mea, să fie prevăzut un sistem de garanţii – cum să fie consolidat acest sistem.

Însă pe atunci eu am criticat această decizie. Poziţia mea consta în faptul că orice reformă fiscală trebuie să stimuleze trei lucruri: dezvoltarea substituirii produselor de import, adică trebuie să lăsăm banii în ţară, dezvoltarea provinciei şi stimularea exportului.  De aceea, eu am propus şi propun un sistem flexibil de impozitare, ce stimulează dezvoltarea, inclusiv cota „0” trebuie să servească ideii comune – dezvoltarea substituirii produselor de import, a localităţilor rurale şi a exportului. În plus, desigur, sistemul financiar trebuie să fie mai ieftin.

- În prezent, se vorbeşte mult despre faptul că totul a degradat. Putem spune oare că avem cu ce ne mîndri?

- Eu cred că noi putem să ne mîndrim cu industria de cofetărie, de conserve, de lactate, de procesare a cărnii, de zahăr, de sticlă, de covoare, de cosmetică, cu unele întreprinderi din industria constructoare de maşini şi a utilajelor, există exemple bune în industria materialelor de construcţie şi în construcţii. Mulţi făuritori activează în agricultură. Există, de exemplu, producători de puieţi de nuci, care au ocupat pieţele din ţările vecine, deşi acum 10-15 ani încercau să cumpere aceşti puieţi din Franţa şi Italia. Există masive foarte bune de livezi şi vii. Unele întreprinderi vinicole produc nişte vinuri care pentru mine sînt cele mai bune din lume.

Avem şi cîteva grupuri de programatori, care elaborează softuri la nivel mondial. Există companii exportatoare puţin cunoscute. De exemplu, compania ADD produce diferite contoare şi le exportă în toată lumea. Întreprinderea „RDM”, ce produce mijloace de control nedistructibil (defectoscoape cu ultrasunet pentru căile ferate, pentru controlul stării podurilor, gazoductelor), este cel mai mare producător pe piaţa CSI. Poate cineva nu ştie, dar Moldova produce şi maşini. Compania „Agromaşina” în timpul apropiat va prezenta o combină pentru culegerea strugurilor.

Eu cred că noi putem să ne mîndrim cu companiile noastre de construcţii pînă în momentul în care ele se bagă să construiască ceva în parcuri. Recent am făcut cunoştinţă cu un întreprinzător care în toate ţările CSI construieşte întreprinderi, în procesul tehnologic ale cărora sînt folosite recipiente mari din inox.  

Noi producem covoare minunate. Prietenul meu Nicolas Nicula a ridicat de la zero „Covoare-Ungheni”. În prezent, această companie face parte din primii zece producători de covoare din lume. Ele sînt procurate de hotelurile nipone şi europene, precum şi în ţările din Asia de Sud-Est. Ce-i drept, există o problemă: după o lună de la apariţia unui nou covor, din Turcia sînt aduse prin contrabandă covoare cu acelaşi desen.

Avem întreprinderi bune de construcţie a drumurilor, însă lor nu le oferă comenzi patrioţii statului vecin, care conduc oraşul şi sistemul transportului. Fabricile noastre de sticlă asigură, practic, în totalitate ţara cu ambalaj din sticlă. Avem şi întreprinderi de producere a ambalajului, a articolelor din polietilenă, tipografii.

În Moldova au rămas fabrici bune de conserve. Nu mai vorbesc despre întreprinderile de materie primă, care au investitori străini – fabricile de zahăr, de ciment etc. Dar cel mai important lucru este că noi, într-un număr mai mic, dar totuşi am păstrat specialiştii, care pot educa tineretul şi oferi un nou impuls pentru dezvoltarea industriei. Dar pentru aceasta este nevoie de un program de stat.

De asemenea, este nevoie de un program de dezvoltare a turismului. În Moldova există destul de multe locuri interesante pentru turiştii străini – crame, întreprinderi vinicole şi locuri cu o atmosferă deosebită, de exemplu, Ţîpova, unde se zice că se află mormîntul cîntăreţului trac Orfeu. Nu departe e Saharna, cu peşteri şi lacuri subterane, care, din păcate, nu sînt deschise pentru turişti. Toate acestea noi nu ştim cum să le prezentăm.

Am fost în Slovenia, la sanatoriu, în localitatea Rogaşka, cu 5 mii de locuitori. Autorităţile locale au folosit tot ce există acolo pentru a atrage turiştii. De exemplu, pachetul turistic include vizitarea fabricii de ciocolată. Este o clădire cu trei etaje, cu suprafaţa de 600 de metri pătraţi, unde la etajul trei locuieşte familia, la etajul doi se produce ciocolata, iar la primul – se vinde. Interesant, fabrica „Bucuria” la fel este vizitată de aceeaşi mulţime de turişti, care vizitează fabrica slovenă? În primul rînd, ei plătesc pentru excursie, iar în al doilea – ei mai şi cumpără.

Acolo este o fermă de cerbi, iar lîngă ea – un restaurant, unde vizitatorii privesc cîţiva cerbi. În ţara noastră tot sînt cerbi. Sau în Rogaşka turiştii sînt duşi în excursii la fabrica de sticlă, unde la ieşire ei cumpără pocale. Sau la fabrica de cosmetice „Afrodita” circulă autobuz după autobuz cu turişti. „Viorica” se priveşte mai fain, de aceea, noi, în timpul apropiat, vom deschide aici o rută turistică.

Eu cred că în timpul apropiat, întreaga experienţă acumulată, inclusiv cea negativă, se va manifesta sub forma unor programe de dezvoltare a statului nostru. Mi se pare că ne aşteaptă un viitor mare, deoarece nu poate fi mai rău.

- Cum anume va fi mai bine?

- Mediul de afaceri tinde să se dezvolte chiar şi în aceste condiţii dificile. Dar pentru o ţară mică este necesar un program de stat de susţinere a businessului, în primul rînd, un program de stat de dezvoltare a substituirii produselor de import, de dezvoltare a provinciei şi a exporturilor, despre care am menţionat. Această cale au parcurs-o şi unele ţări după război. Pur şi simplu, trebuie să preluăm această experienţă şi să o tirajăm, aşa cum în Coreea de Sud, în anii 1960, pe timpul preşedintelui Pak Chung Hee, statul a crescut „tigrii” sud-coreeni.

Şi Moldova are materie primă cu care se poate lucra. Noi încercăm să discutăm cu diferiţi conducători ai statului nostru, le-am transmis propunerile noastre. Cîte ceva a fost luat în considerare, dar în mare parte – nu, pentru că totul rămînea la nivelul consilierilor sau a angajaţilor ministerelor, care nu au suficiente cunoştinţe, nici orizont şi nu înţeleg ce trebuie să facă.

Actuala conducere a organizat Consiliul economic pe lîngă premier, dar eu nici nu ştiu cine face parte din el. Cel puţin, acolo nu sînt oameni de afaceri pe care îi cunosc. În schimb, a fost creată o asociaţie a oamenilor de afaceri, care şi-a impulsionat activitatea în ultimele luni. Întrevederile au loc cu participarea premierului, miniştrilor, conducătorilor Serviciului Vamal. Mai pe scurt, dialogul a început.

- În calitate de consilier municipal, cum credeţi ce au adus Chişinăului anii de independenţă?

- În general, Chişinăul a avut mai puţin noroc decît ţara în ansamblu. Aşa s-a creat situaţia că oraşul Chişinău era gestionat de oameni din trecutul sovietic. Costin a fost un produs al sistemului sovietic. Pe timpul lui, Chişinăul nu se dezvolta, dar cel puţin nici nu era distrus. Pe timpul lui Urechean a început să degradeze, deşi nu activ, deoarece Serafim Alexandrovici avea studii şi o experienţă corespunzătoare. Nu mi-a plăcut că în acele timpuri a început atitudinea neglijentă faţă de zonele verzi, în pofida faptului că prejudiciile au fost mici.

Au fost făcute multe lucruri – trasate noi linii de troleibuz, reconstruite corect cîteva străzi. De exemplu, cred că am putea scoate pălăria în faţa lui Urechean pentru reconstrucţia străzii Ismail. Acest proiect a fost mai complicat decît cele realizate în prezent pe bani din credite.

Actualul primar a venit cu echipa sa de liberali, care au început să-şi construiască afacerile de la zero şi nu au găsit nimic mai potrivit decît să se ocupe de construcţii. Unii funcţionari liberali nu au delimitat zonele verzi şi au eliberat acolo terenuri, deci, probabil, au avut ceva din asta. Iar alţii acolo construiau.

Foarte puternic s-au dezvoltat afacerile cu chioşcuri şi pavilioane, nu există nicio regulă în domeniul publicităţii.  Ce-i drept, Chirtoacă mimează tentativele de a face ordine. Însă dacă scoatem panourile publicitare, atunci trebuie să scoatem totul – şi afacerile fratelui său sau a rudei sale, care a instalat ecrane LED prin tot oraşul.

Oraşul nostru nu are stăpîn, care să înţeleagă cum să soluţioneze unele probleme. Deoarece de prima persoană de la conducerea oraşului depind foarte multe, aceasta trebuie să aibă un anumit bagaj de cunoştinţe şi experienţă, pentru a-l conduce. Trebuie să ştie totul şi despre apeducte, canalizare, energie electrică, iluminat, transport, cum se construiesc drumurile, intersecţiile etc.

Deoarece acest lucru lipseşte, are loc distrugerea zonelor verzi, a cartierelor rezidenţiale, este admisă catastrofa ecologică la staţia de epurare a apelor reziduale şi la rampa de deşeuri menajere Purcel, sînt majorate cheltuielile de reparaţie a comunicaţiilor şi drumurilor din capitală. Bugetul capitalei are acces la o creditare neavantajoasă (dacă UE creditează proiectele investiţionale cu 2-3%, atunci primarul nostru ia credite cu 6-7%). Avem o infrastructură de transport dezvoltată insuficient, cele mai rentabile linii de transport sînt transmise colegilor din Partidul Liberal, în partea istorică a oraşului sînt construite clădiri înalte. Chişinăul degradează din cauza incompetenţei primarului general şi a echipei lui.

Însă actuala componenţă a Consiliului municipal – în opoziţie faţă de PL – a reuşit să sisteze anumite procese distructive. Chiar şi primarul a început să-și îndrepte atenţia spre unele dintre ele. De exemplu, am reuşit să stopăm construcţia ilegală a staţiei PECO de lîngă parcul „Alunelul”, în locul scuarului din faţa clubului „Codreanca” etc. Totuşi, oraşul are nevoie de un alt primar, care să nu fie implicat în scheme dubioase. Sperăm că vom reuşi să colectăm semnăturile necesare şi să desfăşurăm un referendum privind demisia lui Chirtoacă. Or, Chişinăul este un oraş frumos şi el mai poate fi salvat.

- Care este cea mai mare realizare a noastră?

- Faptul că a fost restabilită statalitatea moldovenească este o mare realizare, pentru că această ţară, în Evul Mediu, era creată în baza unei idei puternice, cu rădăcini antice. Timp de 200 de ani, aceasta a fost una dintre cele mai dezvoltate ţări, chiar poate din întreaga Europă. Era un stat bogat, cu o armată bună, cu o flotă puternică, care domina pe Marea Neagră şi era remarcată în Marea Mediterană. Această ţară era fondată ca o continuitate a tradiţiei geto-sarmaţiene sau dacice. Iar Dacia a fost unul dintre cele mai puternice state ale tracilor – unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei.
 Eu cred că statalitatea este o bogăţie imensă, iar suveranitatea este un bun motiv pentru ca pe teritoriul Republicii Moldova să construim o ţară prosperă.

Deoarece noi învăţăm din propriile greşeli şi experienţe, atunci acele greşeli pe care le-am comis, la fel fac parte din realizările noastre, adică există temei pentru a nu le repeta. Este important să analizăm ce am făcut timp de 25 de ani de independenţă şi, în funcţie de experienţa şi cunoştinţele acumulate, să discutăm cu partenerii străini, care se străduiesc să ne ajute.

- Care au fost cele mai mari greşeli?

- Principala problemă pe care am creat-o este problema divizării ţării. Acest fapt ne trage foarte mult în urmă şi sîntem percepuţi ca atare de către potenţialii investitori. Mulţi consideră că este un conflict ce mocneşte. Dar conflictul a fost creat artificial şi la fel este alimentat artificial.

Problema cea mai importantă este neîncrederea majorităţii oamenilor, în special, a tinerilor, în viitorul ţării, situaţie la fel creată artificial de către cei care promovează românismul, de oamenii care au creat sistemul de studiere a istoriei noastre. Am punctul meu de vedere asupra faptului cine sîntem – români sau moldoveni.  Cu siguranţă, noi sîntem moldoveni etnici.

Chiar dacă admitem că e corect să ne numim români, atunci, în pofida acestui fapt, există anumite legi obiective de dezvoltare a unui stat naţional slab. Acestea sînt foarte clare, de exemplu, în Kosovo, Bosnia, Muntenegru, Slovacia. Aceste ţări îşi numesc limbile conform denumirii statului lor.

Muntenegrenii au vorbit întotdeauna în limba croată, iar acum doi ani, parlamentele din Bosnia şi Herţegovina au adoptat o hotărîre că limbile lor sînt bosniacă şi muntenegreană, pentru că oamenii vor să construiască acolo nişte state, dar nu să mimeze acest proces. Iar cînd vor să distrugă un stat, ei acţionează aşa ca românii noştri. Pretenţiile mele sînt doar faţă de românii noştri locali. Faţă de statul român eu nu am întrebări – acesta acţionează în funcţie de interesele lui.
Sistemul nostru de învăţămînt îndemnă copiii noştri să plece la studii în universităţile din România şi astfel se distruge propriul sistem de învăţămînt. Totodată, în România studiază 25-30 de mii de moldoveni. În loc să obţină studii acasă, să achite universităţilor noastre, să cumpere mărfuri din magazinele noastre, ei fac acest lucru în ţara vecină, dezvoltînd sistemul de învăţămînt românesc, ce suferă din cauza deficitului de studenţi, şi economia acestor oraşe.

De exemplu, oraşul Cahul a început să se dezvolte fulminant datorită faptului că, în afară de cîteva colegii, acolo a fost deschisă o universitate. În acest oraş locuiau permanent 15 mii de studenţi, susţinuţi de părinţi, care le ofereau bani de cheltuială. În prezent, acolo totul e mort. Adică, sistemul de învăţămînt la fel este o parte puternică a sistemului economic. Noi nu ţinem cont de aceasta.

Cum nu ţinem cont şi de faptul că sportul, în afară de faptul că ne oferă sănătate, le educă copiilor nişte abilităţi ceea ce constituie un factor de dezvoltare a economiei. Noi nu avem, în afară de stadionul „Zimbru”, o arenă de fotbal şi pentru atletism, nu avem un palat multifuncţional al sportului, deşi demult se puteau găsi 15-20 de milioane de euro pentru construcţia acestuia.  

În calitate de conducător al Federaţiei de Box, eu înţeleg bine că noi am fi putut găzdui anual un eveniment internaţional, la care ar veni două-trei mii de oameni împreună cu sportivii, vor sta 10 zile, vor cheltui o grămadă de bani şi vor povesti acasă că Moldova nu este o ţară atît de rea. Noi avem multe federaţii sportive. De aceea, şi sportul este o parte importantă a economiei moderne.

Cred că noi încă nu avem suficiente cunoştinţe pentru a înţelege cum să dezvoltăm substituirea importului, în pofida faptului că avem o piaţă mică. Însă aici se pot dezvolta liber zeci de întreprinderi ale industriei uşoare, care ar putea confecţiona încălţăminte, haine şi să le vîndă în ţară. Sînt unele tentative, însă, din păcate, înfloreşte contrabanda. Autorităţile încearcă să soluţioneze aceste probleme, folosind doar pîrghiile administrative, pe cînd mai eficiente pot fi doar pîrghiile de organizare.

Această problemă trebuie soluţionată doar în mod organizaţional, să nu fie posibilă legalizarea mărfurilor ilegale. La noi însă comerţul deseori este un sistem de legalizare a contrabandei. Problema trebuie soluţionată odată şi pentru totdeauna astfel, încît să fie lichidate patentele în comerţ şi ca deţinătorii de patente sau cei care lucrează pentru ei să-şi poată găsi un loc de muncă. Apropo, noi avem un deficit de specialişti în producţie. Oamenilor care se ocupă cu comerţul în baza patentei, poate ar trebui să li se ofere anumite credite facilitare, pentru ca ei să investească în afacerile sale. Problema trebuie soluţionată, în primul rînd, pentru a ne distanţa de concurenţa neloială cu mărfurile locale.

Noi încă nu înţelegem prea bine cum trebuie să dezvoltăm teritoriile, pentru că satele noastre, multe dintre ele au fost create acum 500-600 de ani. Trebuie să creăm condiţii pentru investiţii. De exemplu, sînt ţări care stabilesc nişte zone de importanţă deosebite pentru dezvoltare, unde sînt create nu doar condiţii favorabile pentru investitori, dar le și achită bani pentru aceasta.

Şi noi, odinioară, propuneam să identificăm asemenea regiuni, tipuri de substituire a importurilor, ale căror producţie trebuie stimulată, şi să le propunem pentru investiţii, iar peste şapte ani, de exemplu, să le restituim complet banii şi să le oferim dreptul de a deveni proprietari. Întreaga ţara trebuie să fie o zonă economică liberă, un parc industrial etc.

Spre exemplu, dacă construieşti la Basarabeasca o uzină de aspiratoare sau frigidere, creezi 200 de locuri de muncă cu un salariu mediu de 300 de euro, cumperi jumătate din materiale pentru construcţie în interiorul ţării, atunci peste şapte ani îţi returnăm cei 5 milioane de euro investiți în construcţie. Totodată, timp de 25 de ani nu vei plăti impozite pe profit. În schimb vei achita impozitul din salariu (contribuţiile în fondurile sociale şi asigurărilor în medicină) şi TVA. În final, statul, la momentul rambursării banilor, obţine o unitate de producţie, locuri de muncă şi motivul pentru care această localitate să nu moară, precum şi mijloace suficiente sub forma impozitelor de la această unitate, pentru a le rambursa investitorului. Adică trebuie să elaborăm oferte unice pentru ca investitorii să vină.

Însă în prezent acest lucru este împiedicat de schimbarea frecventă a premierilor. Pentru ca premierul să înţeleagă ceva, el trebuie să lucreze cel puţin cîţiva ani. Deoarece actualul guvern activează doar de cîteva luni, lui i se pare că cea mai importantă realizare a lui este stabilirea dialogului cu FMI. Ni se vor oferi $180 milioane timp de doi-trei ani. Însă noi şi aşa îi avem, în pofida faptului că miliardul a fost furat, mai avem în rezerve circa $2 miliarde. Or, banii obţinuţi de la FMI vom trebui să-i întoarcem Occidentului. Adică, ei sau ne consideră de proşti, sau premierul nostru este implicat în nişte jocuri care nu sînt clare pentru noi. Însă în asemenea mod noi nu putem dezvolta economia noastră.

Eu cred că cel mai important este că noi trebuie să cerem de la FMI să înveţe să construim un sistem financiar capabil să finanţeze dezvoltarea afacerilor şi familiilor. Ei ştiu acest lucru şi i-au învăţat pe fraţii noştri români, deoarece acum cîţiva ani dobînzile acolo erau foarte înalte. Acelaşi lucru se întîmplă şi în alte ţări din Europa. Toate acestea vorbesc despre faptul că problema este una tehnică, este o problemă de cunoştinţe şi, totodată, de susţinere a structurilor financiare internaţionale.

Însă eu cred în viitorul luminos al ţării noastre – cunoştinţele se acumulează şi va veni timpul dezvoltării noastre furtunoase.

- Vă mulţumim pentru interviu.

Anghelina Taran
 




Ați găsit eroarea în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Comentarii Adăugați un comentariu7 comentari

РМ 29 aug. 2016,, 10:00
Deleted
Ихтиандр 27 aug. 2016,, 16:47

А по поводу одежды и обуви- опять же сырье? У нас есть промышленность производящая ткани (кроме Преднестровской, которая работает по Гостам ССР)? Промышленная обработка кожи?
Сырье- хлопок (у нас лен разве что можно выращивать)+ может какие-то искусственные вложения в волокна ткани производят (для удешевления).
Германия очень классные ткани производит. Брэндовые марки шьют мягкую на ощупь одежду. У нас эта промышленность как-то застыла на месте. Не развивается и не практикуется развитие.
P.S. Это личное наблюдение, с которым можно не соглашаться. Если кто-то лучше разбирается в этом вопросе, будьте так любезны, поделитесь мнением.

Ихтиандр 27 aug. 2016,, 14:43

В Румынию едут за бесплатным образованием, там часть студентов и "оседает".
Если не хватает знаний, то почему не отправили самых "сильных" учеников во все точки мира для получения знаний? Скажем- государство оплачивает образование в той или иной стране, а студент возвращается и работает тут по контракту. Отрабатывает полученное образование (какое то количество лет).
Но вопрос, опять же, о коррупции и нанашизме.

Дмитрий 26 aug. 2016,, 23:18

для Петрики (1).
Петенька, дорогой не ври, пож. В 1992 году г-н В.Б.Чешуев только начинал думать о приватизации. А Боны привезли с Москвы только во второй половине 1993 г. А приватфонды и трасты были созданы еще позже, на основании Указов Президента от 1994г. И эти Указы по сей день в Мониторе только на русском, так как автор (будущий тоже учредитель одного из приватфондов) мог писать только на русском. А наши умники по сей день даже не удосужились их перевести. Так что, прости, но ты врун большой.

Указ Президента Nr.48/16.02.1994 О доверительной собственности (трасте)
Указ Президента №50/18.02.1994 Указ о формировании инфраструктуры приватизации
Ст.2. - Утвердить: Временное положение об инвестфондах; Временное положение о трастовой компании; Типовой договор об учреждении траста.

ion dragutan 26 aug. 2016,, 22:49

Se mai nasc si la Moldova oameni de buna credinta.
Chirtoca face parte din cele 15% de persoane care conform statisticii, nu se vind, nu tradeaza si nu-si pun interesul personal mai presus ca cel national. La care scrutin electoral ne vom invata sa selectam cele 85%, care pentru 30 arginti, sint gata sa vinda totul, chiar si rudele apropiate. Bravo Chirtoca. Vin alegerile prezidentiale. Va amintesc ce-a spus Iulius Fucic. Fiti vigilenti, macar peste 25 ani.

1313 26 aug. 2016,, 22:41

1)"Мы не понимали истинного интереса и уровня профессионализма советчиков и помощников"
Нет смысла прикидываться, что не понимаете. Прекрасно вы все понимаете и знаете.
2) "экономика должна определять политику, а не наоборот".
У нас сегодня и политики, и экономика - две Б***и, одного калибра! Многие из них одной ногой в политике, а другой в бизнесе.

Петрикэ 26 aug. 2016,, 22:30
Deleted
Mai multe

Adăugaţi Comentarii

captcha

tu ești reporter

Fiți coautorul nostru! Dacă aveți o știre interesantă împărtășiți-ne-o și nouă!


captcha

Întrebarea zilei Toate

load