De la începuturi stăpîni ai Ţării Moldovei au fost proprietarii de pămînturi, adică boierii. Unul dintre ei, în virtutea împrejurărilor şi a unor anumite calităţi de voievod — comandant viteaz şi priceput, a fost ales căpetenie, întemeind o dinastie succesoare în această funcţie.
Acei care stăpîneau moşia (satele, pămînturile sale), ulterior cu semnificaţia de „vatră strămoşească”, „patrie” aveau obligaţia s-o apere. În secolele XIV-XV în Moldova mergeau la război, atunci cînd erau chemaţi, boierii cu cetele lor. Acei care refuzau să vină la oaste erau învinuiţi de hiclenie, adică de trădare. Ţăranii supuşi boierilor — vecinii mergeau la oaste numai în cazurile de mare primejdie, cînd se chema oastea de strînsură formată, mai ales, din ţărani.
După cum scrie I. Neculce: „oaste de strînsură, negrijiţi şi fără arme şi neînvăţaţi la războiu”.Orăşenii aveau datoria pe vreme de război să înarmeze cete de oşteni pe care le puneau la dispoziţia voievodului. Steagul era o unitate militară care avea vreo 50 de oşteni, cu un steag al ei, comandată de un stegar. Existau şi unităţi mari: „...un polc (regiment) de moldoveni, ca vreo 500 de moldoveni” (I. Neculce).
Adăuga comentariu