Svetlana Needham: istoria tirului meu cu arcul continuă (FOTO)

Svetlana Needham: istoria tirului meu cu arcul continuă (FOTO)

Astăzi vă invităm să o cunoașteți pe doamna Svetlana Needham (Lîiurova) și istoria sa în care arcul a devenit arma în obținerea succesului său în viață.

Era o zi caniculară de august. Aveam 11 ani, cînd tatăl meu m-a adus pe Stadionul Clubului Sportiv Central „Dinamo” (Chișinău, Moldova), prezentîndu-mă primei mele antrenoare, Larisa Culacov. Ea luîndu-mă de mînă, m-a condus în sala de clasă a tirului cu arcul. Era o cameră luminoasă, cu multe arcuri, săgeți și alte echipamente pentru tirul cu arcul. Mi-au dat primul meu arc, pe care-l numeam "undiţă". Era un arc din fibre de sticlă, cu puterea de extindere de maxim 6-7 kg. Pe atunci nu existau încă arcuri demontabile. Nu mi-a plăcut deloc primul meu arc. Era atît de simplu și primitiv, încît nici nu-mi puteam imagina că din el se poate trage, în general.

Primul meu antrenament a constat în lucrul cu extensorul elastic și întinsul arcului, fără a trage, ca numai la sfîrșitul antrenamentului, antrenoarea să-mi permită să trag de cîteva ori cu săgeata de la distanța de 3 m.

Astfel a început călătoria mea, de 39 de ani, într-o lume nouă - Lumea "Tirului cu arcul".

După cîteva luni de antrenamente, practic, zilnice, acestea constînd din antrenamente de tragere cu arcul, înot și exerciții în sala de sport, mi-au dat un arc din lemn, cu puterea de extindere 11-12 kg și mi-au permis să trag de la o distanta de 10-15 m, iar apoi şi de la distanţele de 18 m și 25 m. În acea perioadă mă antrenam de 4 ori pe săptămînă și trăgeam cu arcul de cîte 120-150 de ori pe durata antrenamentului.

Mi-au plăcut dintotdeauna tradițiile tirului cu arcul, uniforma albă pentru competiţii și eleganța deosebită a acestui tip de sport. Mi-am făcut mulți prieteni. Dar în acei ani îndepărtați, cînd aveam doar 11-13 ani, nici nu-mi puteam imagina că într-o zi tirul cu arcul va deveni îndeletnicirea vieţii mele - profesia mea, familia mea și visul meu.

Treceau anii, rezultatele înregistrate de mine erau tot mai bune, iar odată cu ele visele și dorințele mele de a trage cît mai bine erau și ele tot mai mari.

Dar iată că într-o zi, prima mea antrenoare (Culacov L.) m-a invitat la o discuție. Mi-a spus atunci că e timpul să-mi caut un nou antrenor, căci dumneaei mi-a oferit tot ce a putut și că mai mult decît atît nu-mi poate da. Mi-a spus că vede în mine sîrguinţă și dorința de a trage mai bine și că a venit timpul să-mi găsesc un antrenor mai experimentat.

Nu era deloc ușor pentru o fată de 14 ani să înțeleagă aceste cuvinte. Mi se părea atunci că antrenoarea mea nu crede în mine ca sportivă-arcaș și că vrea doar să scape de mine. Supărarea a fost profundă.

Doar cîțiva ani mai tîrziu, cînd devenisem eu însămi antrenoare și aveam deja proprii discipoli, am înțeles spusele primei mele antrenoare. Acum înțeleg că nu i-a fost ușor să ia această decizie și să-mi spună: "Nu sînt destul de bună ca antrenoare deja pentru tine, de aceea trebuie să-ţi găseşti un mentor mai experimentat". O faptă nobilă a unei persoane demne. Nu fiecare antrenor este capabil să facă acest lucru, să-i dea sportivului posibilitatea să avanseze. Cunosc mulți antrenori a căror experiență de îndrumare şi pregătire sportivă nu este atît de bună, ei conştientizînd foarte bine acest lucru, propriul egoism însă nu le permite să recunoască sincer că ei nu sînt suficient de buni ca antrenori. Astfel, ei îi ţin pe sportivi pe loc, fără a le oferi șansa ca sportivi să avanseze în carieră.

Vin cu cuvinte de recunoștință profundă pentru prima mea antrenoare, care mi-a oferit șansa să avansez în cariera mea sportivă și să descopăr o altă lume - Lumea "Tirului cu arcul".

Desigur că dorința de a trage cu arcul a fost mai puternică, decît orice supărare și în curînd am găsit un alt antrenor care să mă ghideze prin viaţă. Cea de-a doua antrenoare a mea a devenit pentru mine și antrenoare, și profesoară, și îndrumătoare. Numele ei este Irina Novicov.

Ea m-a învățat să gîndesc, analizîndu-mi tragerile cu arcul, m-a învățat să consider tirul cu arcul știință și filozofie a vieții, dar, mai ales, să o percep ca pe o artă.

Am început să mă antrenez din ce în ce mai mult și mai serios. În acea perioadă mă antrenam de cîte 5-6 ori pe săptămînă și trăgeam cu arcul de cîte 280-350 de ori pe durata antrenamentului. În plus, mă antrenam cu simulatoare, extensoare elastice, făceam jogging, mergeam pe role și practicam înotul.

Tot timpul meu liber îl petreceam pe poligonul de tragere, care se afla la distanţa de 5-6 minute de mers pe jos de la casa mea.

Poligonul de tir sportiv "Dinamo" este locul meu preferat. Toată copilăria conștientă şi tinereţea mi-am petrecut-o acolo. Timp de 33 de ani tatăl meu a fost conducător al Clubului „Dinamo“, care întrunea 21 de discipline sportive.

În general, sistemul antrenamentelor era interesant structurat. De mai multe ori pe an, participam la cantonamente, care durau 20-25 de zile, în cadrul acestora 20-25 arcași urmau o pregătire specială. Pe durata cantonamentelor se practica trasul cu arcul, antrenamentele de 5-6 ore pe zi, pregătirea fizică generală, înotul, jocurile active, excursiile, iar uneori erau organizate picnicuri cu frigărui și, desigur, călătorii la competiţii. Antrenoarea mea mi-a fost întotdeauna alături.

Trăgeam deja cu arcul demontabil. Acela era un model de arc sovietic cu un mîner metalic greu și umeri simpli din lemn, care nu erau întotdeauna drepți. Uneori, trebuia să ne gîndim mult cum să-i îndreptăm. Îmi amintesc de o competiţie unională, cînd m-am aflat pe poziții de frunte timp de 3 zile (atunci trăgeam cu M-2, timp de 4 zile) și iată că în ce-a de-a 4-a zi, ultima a competiției, în care evoluam, arcul meu a început să arunce săgețile în întreaga ținta. Am identificat rapid cauza, dar cum să soluționăm problema nu aveam nici o idee. Umerii s-au dislocat, semănînd cu un „elicopter“. Antrenoarea mea a făcut rost de undeva de o plită electrică și în pauzele dintre seriile de trageri, cînd mă duceam după săgeți, încălzea umerii de-asupra plitei, îndreptîndu-i cu mîinile. Iată astfel am putut încheia această competiție, deși nu am luat primul loc, ci al treilea, un rezultat care nu a fost deloc rău, ținînd cont de situația descrisă.

Primul meu arc important l-am primit de la echipa națională a URSS, după 7 ani de performanţe, în special, după ce demonstrasem rezultatul în cadrul M-2, înregistrînd 2550-2560 puncte. Nu era un arc nou, ci unul „Yamaha“ cu primii umeri din fibră de carbon. La acel moment nu erau încă și săgeți din carbon.

Anume cu acest arc, cu săgeţi din aluminiu, 2 luni mai tîrziu, am reușit să acumulez primele mele 1317 de puncte (s-a întîmplat în anul 1986).

În acea perioadă eram deja studentă la Institutul Pedagogic de Stat din Chișinău. Călătoream mult la competiţii și cantonamente prin întreaga URSS. Eram nevoită să mă pregătesc pentru lecții și examene prin trenuri, avioane și autobuze. În acea perioadă mă antrenam de 2 ori pe zi. Primul antrenament îl începeam la 6 dimineaţa, pe urmă alergam la Universitate, iar apoi la cel de-al doilea antrenament. Nu aveam timp liber deloc.

După ce am absolvit Universitatea, am început să lucrez în calitate de antrenoare la Clubul meu natal "Dinamo", pe același stadion, unde m-a adus de mînă tatăl meu.

Trebuia să lucrez și să mă afirm în această viață în calitate de antrenoare. După o perioadă de timp, l-am adus pe lume pe fiul meu, iată de ce a trebuit să-mi amîn planurile profesionale pentru o vreme.

Munca de antrenoare era interesantă și nouă pentru mine. Mă duceam pe la şcoli ca să selectez copiii doritori de a practica tirul cu arcul. Mi-a fost interesant să lucrez, pentru că în fiecare zi descopeream ceva nou și necunoscut.

În primul meu an de muncă, am antrenat concomitent 82 de copii cu vîrste de la 10 pînă 13 ani. Uneori aveam nevoie de cîteva zile ca să-i memorez pe toți în persoană și pe nume. Ca deja după 4-5 ani discipolii mei să înceapă să concureze pentru echipa națională a Moldovei.

Cînd am văzut că discipolii mei s-au maturizat deja, am înțeles că a venit timpul să iau arcul și să încerc să concurez cu ei pe aceeași linie de foc. Le mulţumesc "băieților" și "fetelor" (discipolilor mei) pentru încredere și sprijin.

Mulțumiri speciale conducerii Clubului meu "Dinamo" și tatălui meu în calitate de conducător al Clubului, dar și ca tată, care a crezut în mine ca sportivă și antrenoare.

Am lucrat, în total, timp de 14 ani, în calitate de antrenoare la Clubul meu preferat "Dinamo", care a fost și rămîne Clubul de bază al echipei naționale a Republicii Moldova, unde activează încă mulți antrenori profesioniști cu experiență, prieteni de-ai mei.

Tirul cu arcul mi-a schimbat viața. De mai bine de 17 ani locuiesc în Marea Britanie, continuu să trag cu arcul și să antrenez, deja pe noii mei discipoli,de aici. Unii dintre ei și-au cîștigat dreptul de a-și reprezenta țara la concursurile de cel mai înalt nivel.

Pot spune că sînt o persoană fericită, deoarece pot să mă ocup cu ceea ce-mi place cel mai mult în viață, practicînd sportul preferat, devenit vocația vieții mele (să practic trasul cu arcul şi să antrenez) și pentru că pot să sper că într-o bună zi discipolii mei vor urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

Reieșind din experiența mea de 39 de ani în domeniul practicării tirului cu arcul, pot să le ofer cîteva sfaturi acelora care încep sau doresc să concureze pentru echipa națională a Republicii Moldova:

  • să iubească cu adevărat tirul cu arcul, considerîndu-l concomitent sport, știință și filozofie,
  • să aibă o mare dorință de a trage cu arcul,
  • să se antreneze regulat: începătorii de 3-4 ori pe săptămână cîte 1-1,5 ore cu 100-150 de trageri cu arcul pe durata antrenamentului; acei care practică acest sport de 2-3 ani - de 5 ori pe săptămînă timp de 2-3 ore, trăgînd de 200-400 ori în timpul antrenamentului,
  • să nu uite să practice alte exerciții fizice, pentru a se menține într-o forma fizică bună (înot, bicicletă, exerciții de imitare cu extensorul elastic, exerciții statice),
  • să participe la competiţii (să se străduiască să participe la competițiile cu programul în baza căruia se fac selecțiile pentru echipa de juniori a țării sale).
  • să tindă să obțină rezultate demne, de nivel mondial,
  • să citească mai multă literatură sportivă despre viața remarcabililor sportivi, despre aspectele psihologice ale sportului etc.
  • să nu se retragă din competiție fără motive evidente și serioase,
  • să nu-și manifeste niciun fel de emoții negative,
  • să încerce să-și îndeplinească scopul propus la 100%
  • să fie întotdeauna binevoitori, corecți și pozitivi în raport cu alți concurenți.

Astfel, într-o bună zi, Norocul și Gloria vor veni la fiecare dintre voi!

Vreau să le mulțumesc tuturor acelor oameni, care mă susțin pînă în ziua de astăzi nu numai ca sportivă, ci și ca persoană: fiului meu, mamei mele și tatălui meu, dar și discipolilor mei.

Svetlana Needham (Lîiurova)

 Antrenor de performanțe înalte a Asociației Scoțiene de Tir cu Arcul;

Antrenorul principal al Echipei Scoțiene de Tir cu Arcul, la Commonwealth Games (Jocurile Comunității de Națiuni) 2010 în Delhi;

 Antrenorul principal al echipei junior a Marii Britanii de Tir cu Arcul Team & Squad 2002-2206;

Antrenorul principal al Academiei Scoțiene de Tir cu arcul, categoria Junior, categoria Senior Squad & Team;

 A lucrat în calitate de antrenor-consultant pentru Cipru, Wales, Irlanda de Nord, Newcastle și Durum, Midlands, Londra și Jersey 2005- prezent;

A organizat seminare de Tir cu Arcul pentru antrenori și arcași 2004- prezent;

Campioană a Europei 2006;

Deținătoarea medaliei de bronz la evenimentul Olympic Test 2003;

Deținătoarea medaliei de argint la European Grand Prix 2005-2007;

Campioană a Marei Britanii 2002-2008;

Campioană a Scoției 2002-2008.

 


Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Adăugaţi Comentarii

captcha

trimite știrea ta

Fiți coautorul nostru! Dacă aveți o știre interesantă împărtășiți-ne-o și nouă!


captcha

Întrebarea zilei Toate

load