Posibil că în loc de Lună omul va merge pe Uranus sau Neptun

Oceane de apă lichidă, ascunse la mari adîncimi sub crustele înghețate care acoperă trei dintre sateliții naturali ai giganticei planete gazoase Saturn.

Acestea putea îndeplini condițiile necesare pentru apariția și dezvoltarea "vieții așa cum o cunoaștem noi", este concluzia unei echipe de oameni de știință care analizează datele adunate în cadrul misiunii sondei Cassini, care se apropie de sfîrșit, informează Space.com.

Micuțele luni Enceladus și Dione, de un alb imaculat și strălucitor, dar și giganticul satelit Titan, cu atmosfera sa densă, portocalie, ar putea ascunde oceane subterane de apă în care ar putea exista viață, conform datelor colectate de misiunea Cassini, o colaborare între NASA, Agenția Spațială Europeană (ESA) și Agenția Spațială Italiană. În 1997, cînd a fost lansată această misiune, oamenii de știință știau de existența a 18 sateliți naturali pe orbita lui Saturn, în timp ce prezența altor 13 era doar bănuită. În prezent, datorită acestei misiuni, numărul lunilor saturniene confirmate este de 53, iar alte 9 corpuri aflate pe orbita planetei sînt în curs de analiză. Datele obținute de la sonda au dezvăluit existența a șapte luni complet necunoscute, întrucît ele nu sînt observabile direct de pe Pămînt.

Acest elaborat sistem de sateliți, asemănat de unii cu un minisistem solar, poate fi considerat un complex ceasornic al rezonanțelor gravitaționale — acești sateliți naturali își influențează reciproc orbitele și modifică în mod constant structura inelelor emblematice ale planetei sub al cărei imperiu gravitațional se află. Saturn încălzește prin forța sa de atracție o parte din sateliții ce o înconjoară, generînd condiții pentru apariția vieții în subsolul acestor corpuri.

Primele indicii că ar putea exista ceva extraordinar sub calota glaciară de la suprafața lui Enceladus provin de la survolul sondei Voyager 2 (aparținînd NASA) din 1981. Aparatele lui Voyager 2 au surprins un satelit remarcabil de strălucitor și cu o suprafață neobișnuit de netedă, cu relativ puține cratere de impact. Micuțul satelit, cu un diametru de doar 505 kilometri, s-a dovedit a fi "Albă-ca-Zăpada" Sistemului Solar, sau pur și simplu cel mai alb și mai strălucitor obiect fără lumină proprie din Sistemul Solar.

Măsurătorile efectuate în 2005 de magnetometrul din dotarea sondei Cassini au provocat uimirea oamenilor de știință: Semnătura magnetică a acestei luni seamănă mai degrabă cu cea a unei comete decît cu a unui satelit natural sferic obișnuit. Liniile de cîmp magnetic se îndoaie în jurul polului austral al lui Enceladus, iar la un survol în care satelitul a putut fi observat singur, pe fundalul negru al spațiului cosmic, camerele lui Cassini au surprins nori din vapori de apă care se degajau din această regiune polară.

Enceladus
Sursa foto: saturn.jpl.nasa.gov

Cîteva survoluri ulterioare au confirmat faptul că această regiune polară de pe Enceladus era cu aproximativ 100 de grade Celsius mai caldă decît restul suprafeței satelitului. Sursa de căldură era suprapusă peste o serie de patru structuri geologice asemănătoare dungilor de tigru care s-au dovedit a fi fisuri în gheață prin care țîșneau gheizere cu o viteză de aproximativ 1.300 kilometri/oră.

Cassini a trecut la o distanță de doar 50 de kilometri de polul sudic al lui Enceladus la data de 12 martie 2008. În cursul acelui survol, sonda a cules mostre din vaporii ejectați în spațiu de gheizere, iar oamenii de știință au aflat că aceștia erau formați din apă în amestec cu amoniac, metan și dioxid de carbon. Alte cîteva survoluri ale acestei regiuni australe au fost apoi planificate. Pînă în aprilie 2014 devenise clar că o parte dintre particulele de apă expulzate de gheizere erau sărate și conțineau urme de potasiu și sodiu, fiind foarte similare din punct de vedere chimic cu oceanul terestru. Mai departe, în vaporii aruncați de gheizere a fost detectat hidrogen precum și cristale de silicat ce nu se pot forma decît în apă aflată la punctul de fierbere — ceea ce demonstrează că micuțul satelit este o lume geologic activă și caldă.

Analiza acestor descoperiri sugerează existența unui ocean de apă sărată sub calota glaciară a lui Enceladus. Acest ocean s-ar afla în contact cu un platou subacvatic cald, alcătuit din roci străbătute de izvoare fierbinți și cu un bogat conținut de minerale. Devine astfel ușor să ne imaginăm că pe fundul oceanului subteran de pe Enceladus există hornuri și izvoare hidrotermale similare celor din abisurile oceanului terestru, în jurul cărora există ecosisteme bogate în care prosperă diferite forme de viață.

Enceladus pare astfel să ne implore să revenim cu instrumente capabile să detecteze aminoacizi, acizi grași și lanțuri de molecule de carbon, dar și aparatură capabilă să fotografieze și să filmeze eventuale microorganisme sau chiar organisme mai complexe care ar putea să trăiască în oceanul acestui satelit.

Titan, care este de zece ori mai mare decît Enceladus, este de asemenea o lume care abundă în substanțe lichide. Însă lichidele care îi conferă geografiei lui Titan un aspect extrem de familiar, pămîntean, sînt hidrocarburi, nu apă. La temperatura de la suprafața lui Titan apa se găsește în stare de gheață și are duritatea betonului. Însă metanul, etanul și propanul sînt extrem de răspîndite la suprafața lui Titan în toate formele de agregare — solid, lichid și gazos. Suprafața acestei luni este aproape imposibil de observat din spațiu, în spectrul vizibil al luminii, fiind acoperită de o ceață sau un smog cu nuanțe portocalii. Această atmosferă densă este foarte bogată în compuși organici.

Din fericire, sonda Cassini poate "vedea" în spectrul infraroșu și la lungimile de undă specifice undelor radar. În plus, sonda Cassini transporta un mic modul de asolizare denumit Huygens, care a atins suprafața lui Titan în ianuarie 2005. Camerele lui Huygens au înregistrat imagini din timpul coborîrii modulului prin atmosfera lui Titan, precum și din locul de asolizare — pe malul unui lac de hidrocarburi unde a fotografiat pietriș identic cu cel din albiile și din apropierea cursurilor de apă terestre.

Și interiorul lui Titan este probabil fierbinte. Acest satelit se modifică o dată la 16 zile, în cursul orbitei sale în jurul lui Saturn. Cassini a măsurat gradul de deformare mareică suferit de Titan din cauza interacțiunii cu gravitația lui Saturn și a descoperit că suprafața acestui satelit crește și coboară cu diferențe de nivel de pînă la 9 metri. Dacă Titan era un satelit complet solid, nivelul deformării mareice ar fi fost de cel puțin 10 ori mai mic.

Spre deosebire de Enceladus însă, platforma marină a oceanului intern de pe Titan ar putea fi înghețată și compactă, nu caldă. Din această cauză, apele acestui ocean probabil că nu pot să conțină amestecul complex de minerale necesar pentru apariția vieții. Oamenii de știință trebuie să afle dacă apele oceanului subteran de pe Titan comunică cu mările, lacurile și rîurile de hidrocarburi de la suprafața acestui satelit, condiții în care aceste ape ar putea fi îmbogățite cu chimia necesară apariției și dezvoltării vieții.

Dar poate cel mai mare mister al acestei luni este legat de incredibila abundență a metanului la suprafața sa. Această hidrocarbură se descompune rapid, așa că trebuie să existe un mecanism prin care este suplimentată continuu. Oamenii de știință presupun că subsolul lui Titan este brăzdat de fisuri adînci sau de hornuri criovulcanice prin care se ridică amoniac spre suprafața satelitului, unde este descompus în molecule de lumina solară, proces prin care se eliberează foarte mult metan. Dacă oceanul subteran din interiorul lui Titan poate comunica cu lumea de deasupra, extrem de bogată în hidrocarburi, atunci ar putea exista viață în acest ocean.

La fel ca și Enceladus și Titan, lunile saturniene Dione și Tethys sînt supuse efectelor mareice ale gravitației marii planete gazoase. La suprafața acestor doi sateliți au fost observate zone circulare, probabil cratere, acoperite cu apă înghețată într-un trecut geologic relativ recent.

Dione este similară lui Enceladus, cu excepția faptului că are un diametru de 1.100 de kilometri, fiind practic de două ori mai mare. Calota de gheață care o acoperă pe Dione are aproximativ 100 de kilometri grosime, fiind substanțial mai groasă decît cea de pe Enceladus. Un studiu recent realizat pe baza datelor adunate de sonda Cassini sugerează că ar putea exista un ocean de apă lichidă și sub crusta de gheață a acestui satelit. Același studiu ajungea la concluzia că fundul acestui posibil ocean din subsolul lui Dione este chiar nucleul teluric al satelitului. O viitoare sondă submarină care ar naviga prin acest ocean ar putea descoperi multiple surse de căldură și mineralele necesare pentru menținerea unui ecosistem viu.

Lunile lui Saturn pe care există apă în stare lichidă se bucură de toată atenția cercetătorilor și a presei, însă și sateliții din sistemul saturnian pe care nu există apă pot fi fascinanți. Fiecare satelit în parte este o nestemată unică în colierul lunilor lui Saturn. Unele dintre aceste luni, așa cum este Mimas (de la care s-au inspirat autorii seriei "Star Wars" cînd au conceput temuta armă distrugătoare de planete Death Star — n.r.), poartă la vedere urmele unor coliziuni catastrofale produse cu mult timp în urmă. Întunecata lună Phoebe, cu suprafața sa neagră ca cerneala și conturul său neregulat, se pare că este "fantoma" unei luni sferice ce a trecut printr-un puternic bombardament de meteoriți care aproape a însemnat distrugerea sa. Strălucitoarea Hyperion este o lună cu o densitate foarte mică — aproape ca o gigantică bucată de piatră ponce. Alte cîteva luni sînt probabil asteroizi capturați de gravitația lui Saturn după ce s-au aventurat mult prea aproape de gigantica planetă. Cassini a descoperit și mici aglomerări de materie în interiorul inelelor lui Saturn care ar putea să fie pepinierele unde se formează noi sateliți ai acestei planete.

Între timp, misiunea sondei Cassini se apropie cu pași repezi de finalul prevăzut pentru data de 15 septembrie, cînd va plonja prin straturile atmosferice ale lui Saturn cu toate instrumentele pornite, transmițînd datele culese pînă cînd va fi distrusă de planetă. Potrivit NASA, Cassini s-a apropiat la 1.630 de kilometri deasupra norilor lui Saturn de unde va efectua cinci orbite, descrise de cercetători ca fiind "foarte apropiate".

La 20 de ani de la lansarea sa și după 13 ani de explorare a sistemului saturnian, Cassini nu mai are suficient carburant, conform NASA. "Cassini va realiza unele dintre înregistrările sale cele mai extraordinare la sfîrșitul lungii sale vieți", a prezis Linda Spilker, responsabilul științific al misiunii la Jet Propulsion Laboratory (JPL) al NASA din Pasadena, California. La final, echipa științifică speră să obțină date prețioase privind structura internă a lui Saturn și privind originea inelelor sale. De asemenea, cercetătorii speră să obțină imagini fără precedent de la o distanță mai mică în raport cu norii saturnieni.