Istoria conspirologică a Europei: unde duc urmele templierilor

Istoria conspirologică a Europei: unde duc urmele templierilor
Veaceslav Matveev

Continuăm studierea secretelor istoriei conspirologice a Europei.

În materialele anterioare noi am ajuns pînă la distrugerea Ordinului Templierilor și evadarea unei părți a acestuia în diferite regiuni ale Europei.

Vinerea neagră

Amintim că o parte dintre templieri au fost arestați vineri, 13 octombrie 1307, prin decretul regelui francez Filip cel Frumos (de aici a și provenit expresia de „vineri, 13”). Pe 18 martie 1314, marele magistru al templierilor Jacques de Molay și preceptorul (responsabilul de menținerea tradiției și învățăturii) Geoffroi de Charny au fost executați la Paris. Execuția dură și refuzul lui Jacques de Molay (ultimul mare magistru) de a-și recunoaște vinovăția în acuzațiile inventate și obținute prin tortură au condus la mitologizarea imaginii templierilor în memoria omenirii.

În istorie a intrat renumitul blestem al lui Jacques de Molay: „Papa Clement! Regele Filip! Cavalerul Guillaume de Nogare! Nu va trece niciun an că vă voi chema la judecata de apoi! Vă blestem! Blestem neamul vostru pînă la a treisprezecea generație!” La scurt timp toți aceștia au plecat în lumea cealaltă, dar nu de moartea lor, ci în chinuri groaznice.

O parte dintre cavalerii Ordinului Templierilor s-au ascuns în regiunile îndepărtate ale Europei, dar posibil și în Asia, și chiar în America, deoarece arheologii au găsit mărturii ale prezenței templierilor de dincolo de Oceanul Atlantic și deschiderea așezărilor lor comerciale. Dar ce trebuiau să facă acești aristocrați de la natură, care au fost aruncați din istorie și cercurile aristocratice? Cea mai mare parte a Europei, care era pe atunci sub controlul regilor și ducilor de Anjou, și-a închis ușile pentru rămășițele acestor cavaleri.

Templierii care au supraviețuit au reușit să-și păstreze o parte dintre relicvele sfinte scoase de ei din Palestina după căderea Împărăției Ierusalimului și altor cnezate.

Procesul verbal al mărturiilor lui Jean Chalon conține fapte interesante, ce relatează că, în ajunul zilei de vineri, 13 octombrie 1307, cu o noapte înainte, în direcția La Rochelle au ieșit niște căruțe însoțite de 42 de cavaleri ai Templului. În port, în albia rîului Gironde, nu departe de Nantes, ele au fost încărcate în 17 nave, iar flota templierilor a dispărut în direcție necunoscută.

În 1745 arhivarul german Shitman a publicat un document găsit de el, în care se afirma că marele magistru al ordinului Jacques Molay, în ajunul execuției, a reușit să-i transmită contelui Guichard de Beaujeu următoarea informație: „În mormîntul unchiului tău, fostului magistru al Ordinului de Beaujeu nu sînt osemintele lui. Acolo se află arhivele secrete ale ordinului. Împreună cu arhivele se păstrează relicvele – coroana regilor Ierusalimului și patru figuri din aur ale evangheliștilor, care înfrumusețau Mormîntul Domnului din Ierusalim și nu au ajuns la musulmani.

Celelalte bijuterii se află în interiorul a două coloane, vizavi de intrarea în criptă. Capetele acestor coloane se rotesc în jurul axei sale și deschid locul secret. Cavalerul sortit pieirii, un om în etate, marele magistru al Templului Jacques de Molay înțelegea perfect situația și și-a prevăzut sfîrșitul. El i-a ordonat cavalerului Templului, contelui de Beaujeu, să salveze comoara și arhivele ordinului și „să le păstreze pînă la Sfîrșitul Lumii”.

După executarea lui Jacques de Molay contele de Beaujeu s-a adresat regelui Franței cu rugămintea de a scoate cenușa rudei sale – marelui magistru din cetatea Temple. Autorizația a fost primită. De Beaujeu a deschis mormîntul unchiului său, precum și coloanele, cupă care a evacuat arhiva și aurul Ordinului Templului într-o direcție necunoscută. În sec. XVIII, în aceste coloane au fost depistate ascunzișuri goale.

Unde au dispărut templierii cu bogățiile

Se considera că bogățiile din arhive, aurul și relicvele sfinte ale lumii creștine au plecat în Cipru, unde conducea vechea dinastie aristocratică a regilor Ierusalimului și Ciprului Lusignanilor, care aveau rădăcini franceze. Însă se știa că în 1313 regele Ierusalimului și Ciprului, Henri al II-lea, a emis un decret privind desființarea Ordinului Templierilor în Cipru, iar proprietățile lui au fost transmise Ordinului Ospitalierilor.

Există opinii că o parte dintre templieri au plecat peste ocean, unde au pus bazele misterului Americii – Țara Verde, precum au scris despre asta cei inițiați. Celții considerau pămînturile de dincolo de ocean drept un Avalon sfînt, unde doarme nu doar zeul-titan Cronos, dar și marele rege Artur – conducătorul cavalerilor Graalului. Această țară misterioasă se numea țara Verde, care se opunea zeilor Olimpului, precum și zeilor analogului hindus – muntele Mera. De aceea, se numea în sursele secrete A-merica, adică nu Mera, lumea ce se opunea zeilor din generația medie – olimpicii. Zeii din generația mai în vîrstă erau predecesorii zeilor de pe Olimp și în calitate de titani sau atlanți s-au confruntat în antichitatea dinaintea potopului cu noii zei, veniți din exterior – devii. Ei au pierdut acel război și au plecat în Patala.

Totuși America…

America a și fost acea Patala – țara lumii de dincolo, unde domina Cronos – Baal, analogul zeului hindus Bali. Zeului Bali în India i-a fost dedicată sărbătoarea Davali în prima zi a lunii kartiki, cînd se consideră că el revine de pe lumea cealaltă. Oamenii sărbătoresc această zi a bucuriei și a luminilor, or, ei spun că în această zi ei sînt fericiți ca în timpurile Veacului de Aur, cînd dominau zeii asuri și regele Bali. Prin intermediul zoroaștrilor și ismaeliților, cavalerii Ordinului Templului au fost inițiați în această tradiție și au reușit să deschidă fabricile în America, cu un secol înainte de distrugerea lor.

Acest lucru este relevat de inscripțiile de pe frontonul bisericii construite de templieri în orașul Vezelay din Burgundia, care datează din sec. XII. Printre oamenii ce-L înconjoară pe Hristos putem vedea clar un bărbat, o femeie și un copil cu urechi neproporționali de lungi. Bărbatul este îmbrăcat într-o ținută cu pene, ce seamănă cu îmbrăcămintea indienilor din America de Nord. Femeia – cu pieptul dezgolit și în fustă lungă. Astăzi se știe că locuitorii de pînă la Columb din Peru aveau obiceiul să-și întindă urechile, plasînd în lobul urechilor inele din aur, cupru sau piatră. O altă dovadă a faptului că templierii puteau ști despre existența Americii sînt ștampilele ordinului, ce se păstrează în arhiva Franței. Pe una dintre ele, aplicate pe document, ce se referea la marele magistru, se vede inscripția „Secretul Templului”. În centru este o figură a unui om care seamănă cu un indian american. El poartă un brîu, pe cap are pene, la fel cum purtau indienii din America de Nord, Mexic și Brazilia, iar în mîna dreaptă el ține un arc.

În 1507 Renee al II-lea, ducele de Lorena, a publicat o hartă pe care Cristofor Columb a văzut-o în depozitul secret al regelui portughez, înainte de a porni în expediția sa spre America (din 1492). De copia acestei hărți s-a ghidat și Magelan la planificarea primei călătorii în jurul lumi (1519-1521). Pe ea sînt marcate contururile Americii de Nord și de Sud și ale strîmtorii dintre America de Sud și Pămîntul de Foc. Harta s-a păstrat în trezoreria regelui portughez, unde a ajuns împreună cu alte documente secrete ale templierilor.

În acest sens sînt interesante și hărțile cartografului turc Piri Reis, pe care de asemenea, este marcat litoralul Americii. Se poate presupune că Piri Reis a comunicat cu templierii care au fost în America și au revenit înapoi. Astfel, cu mult timp înainte de Columb, la care la fel este prezentă urma templierilor, templierii călătoreau în America. Posibil că legendele Maya despre oamenii albi în veșminte albe au un sens profund, legat de încercările templierilor de a valorifica litoralul american și de a extrage aur și argint în Lumea Nouă.

Dacă ținem cont de cele expuse mai sus, atunci tradiția templierilor în America e cu mult mai veche decît tradițiile puritane și protestante. În acest sens, proiectul SUA, la care au participat urmașii scoțieni ai templierilor, a fost un plan vechi și sacru de valorificare a Pămîntului Verde. Și toți adepții lui de astăzi sînt o parte a unui plan mesianic vechi și foarte important, numit „republica templieră aristocrată mondială”.
 
Drumurile templierilor prin Europa de Vest

O altă parte a templierilor a plecat în Portugalia, unde Regele Dinis i-a primit pe templieri și în anul 1318 a creat pentru ei Ordinul lui Hristos, pentru continuarea luptei împotriva celor nedrepți, începută de templieri. Acestui ordin de cavaleri i-au fost transmise vechile castele ale templierilor și bogățiile lor. Papa de la Roma Ioann al XXI-lea le-a permis transmiterea tuturor proprietăților templierilor portughezi, inclusiv castelul Tomar, care în 1347 a devenit reședința marelui magistru. De aici vine și a doua denumire a ordinului – Tomar. Mai tîrziu, toate descoperirile mondiale și călătoriile maritime ale portughezilor erau săvîrșite sub drapelul Ordinului Templului. Crucile lui roșii se vedeau pe caravelele lui Vasco da Gama și ale lui Magelan, iar imperiul mondial al portughezilor era de fapt imperiul templierilor.

Cel de-al treilea val al templierilor a plecat la Veneția. Pe atunci dogii venețieni și republica venețiană se aflau în relații complicate cu Sfîntul Scaun al lui Clement al V-lea. Ei i-au primit pe templieri în 1314. Renumitul cercetător al tradițiilor templierilor J. Lerman în lucrarea sa „Istoria templierilor” scria: „Veneția a amînat milostiv desființarea inevitabilă a ordinului și cînd, în sfîrșit, acest lucru s-a produs, aceasta nu a fost o lovitură atît de grea”. Acolo, templierii au stat aproape cinci ani, iar apoi au pornit spre despotatul Epirului – unul dintre moștenitorii imperiului Bizantin.

Despotatul Epirului (despotismul Epirului) a fost un stat medieval format pe teritoriul fostului Bizanț. El era o parte a Imperiului Bizantin, de rînd cu imperiile Niceea și Trapezunda. Perioada scurtă de prosperare a Epirului a fost la sfîrșitul anilor 1220 – începutul anilor 1230, devenind cel mai mare stat din Balcani. În perioada 1224-1230, pe timpul ducelui Theodore Comnine, el a purtat denumirea de Imperiul Tesalonic. Acolo templierii s-au așezat pe un timp îndelungat.

O legătură cu aceștia a fost descoperită și în Rusia, cînd în 1765, la Petersburg a apărut Ordinul Templului – așa-zisul sistem Melissino. O descriere succintă a ierarhiei acestuia a apărut pentru prima dată în „Enciclopedia pietrarilor liberi” a germanului Lenning. Aristocratul Melissino, care a renăscut ordinul în Rusia, demonstra că provine de la templierii care au fugit în Epir și Kefalonia. Apropo, și astăzi, pe insulele din aproprierea litoralului Epir există un festival la care localnicii îmbracă straie albe, afirmînd astfel că sînt urmașii cavalerilor Templului.
 
Următorul val a plecat pe insula Mall, apoi în Scoția. Această direcție este foarte importantă, deoarece a avut o dezvoltare istorică serioasă, care a influențat asupra Scoției și a altor țări . Vom dedica o cercetare separată pentru ramurile scoțiene ale templierilor.

Rusia de Galicia și Volînia

Un alt val a plecat în Rusia de Galicia și Volînia. În acest sens, trebuie să-l menționăm pe Gerard de Wheeler, fost conducător al Ungariei Templierilor. Din 1299 el a devenit mentor (preceptor) al Franței. Tot el este singurul dintre ierarhii superiori ai Ordinului care a dispărut după octombrie 1307. El nu a fost nici arestat, nici condamnat, dar nu se pierde sau dat uitării, or, pe atunci perceptorul Franței era a doua persoană în Ordin. Cea mai probabilă a fost retragerea lui spre Est, pe pămînturile din Galicia și Volînia. Pe atunci, această parte a Rusiei ducea un război intens cu mongolii și aveau nevoie de cavalerism.

Ei i-au primit pe templierii care au fugit din Ungaria, iar aceștia au reușit să susțină planurile prinților din Galicia și Volînia. După înfrîngerea în lupta din 1323 a domnitorilor Lev Iurievici și Andrei Iurievici cu mongolii, templierii au plecat pe pămînturile Valahiei și Moldovei, punînd practic bazele existenței acestor state. Urmele lor sînt depistate în lupta valahilor de lîngă Posad, care a avut loc pe 9-12 noiembrie 1330, între oștile regelui ungar Carol Robert și a domnitorului valah Basarab I. în această luptă armata valahă a distrus complet armata maghiară, iar un rol decisiv în victoria lui Basarab I l-a jucat cavaleria templierilor. Această luptă a pus bazele statalității independente a Valahiei.

Și Moldova

O parte a templierilor au plecat pe pămînturile Moldovei, unde au creat un stat-ordin, pe a cărui stemă era imaginea unui cap de bour. Este curios faptul că în traducere din arabă „Bafomet” – principalul simbol al templierilor – se traduce ca „vițel”. Statul care a permis plasarea simbolului Ordinului Templului pe drapelul și stema sa, cu siguranță, sublinia astfel succesiunea templierilor. Prin aceasta se explică neparticiparea domnitorilor Moldovei la cruciadele împotriva otomanilor, anunțate de papii de la Roma la sfîrșitul sec. XIV-XV, precum și refuzul domnitorului Ștefan cel Mare de a primi titlul regal de la Papa de la Roma. Ortodoxia aici nu are nicio legătură. Or, noi ținem minte că anterior cneazul Galiciei și Volîniei Daniil Romanovici a primit titlul regal de la Sfîntul Scaun în 1254. Și credința lui ortodoxă nu l-a împiedicat.

Ștefan cel Mare nu a făcut acest lucru pentru că el trebuia să renunțe în acest caz la inițierea lui, la ideile lui. Istoria nu a păstrat mărturiile personale ale domnitorului moldovean, dar ele pot fi determinate în baza procesului judiciar asupra Elenei Voloșanca, soția lui Ivan cel Tînăr – fiul țarului rus Ivan al III-lea. Viziunile ei, potrivit contemporanilor, se deosebeau prin libertatea gîndirii și apropierea de ideile bogomililor, care, în persoana ramurii lor franceze a catarilor, erau aliații templierilor. Se consideră că Ordinul Templului a fost succesorul „ereziei” catare. El a fost acuzat în cadrul unui proces de judecată la Paris de către juriștii lui Filip cel Frumos.

Există o părere că în toponimul „Moldova”, în denumirea statului moldovenesc, este cifrat numele ultimului mare magistru al templierilor Jacques Molay, or, anume de aici a plecat perceptorul Franței Gerard de Villers, împreună cu rămășițele familiei  maghiare. El, ca succesor al lui Jacques de Molay, preceptor al Franței, a stabilit în denumirea Moldovei numele al lui Jacques de Molay. Moldova poate fi descifrată ca Mole-dava în cazul în care „Mole” este numele ultimului mare magistru, iar „dava” – în limba tracă (limba geto-dacă) înseamnă cetate, loc fortificat sau oraș, adică fortăreața, cetatea lui Jacques de Molay, sau mai degrabă a fidelilor lui tovarăși templieri. În orice caz, sosirea cavalerilor templieri în Moldova și rolul lor decisiv în formarea statului moldovenesc impune în continuare necesitatea unui studiu profund și obiectiv.

Astfel, Ordinul Templierilor, care a fost distrus, a pus bazele istoriei secrete a ultimului mileniu. Iar astăzi succesorii lui promovează o activitate politică și culturală activă, iar confruntările lui cu Ordinul Sionului – ordinul monarhilor europeni și al tradiției scoțiene, vor deveni subiecte ale unor cercetări istorice ulterioare.
 

Ați găsit eroarea în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Comentarii Adăugați un comentariu2 comentari

unu 8 mar. 06:03

Si iaca asa noi ne tragem din templieri. Rusii templieri si ei.
Stefan cel Mare era care va sa zica templier!!!
Ce le mai rasucesti mintile bietilor moldoveni de acasa!
Sper sa nu fie multi care sa creada prostiile tale...
Continui sa cred ca dumneata ai o problema...

? 8 mar. 12:43
Spam
captcha

Întrebarea zilei Toate

load

PRIVESC EU

privesceu