Decembrie 1989 – lovitura de stat din România

Acum 27 de ani, pe 25 decembrie 1989, au fost împușcați președintele Republicii Socialiste România (RSR) Nicolae Ceaușescu și soția lui, Elena Ceaușescu.

Cel care a condus timp de 24 de ani, din 1995 pînă în 1989, una dintre cele mai mari țări din Europa de Est, a căzut victimă, cum s-ar fi spus acum, „a revoluției portocalii” clasice. Asta acum, peste douăzeci de ani, practica unor asemenea „revoluții democratice” va deveni una tipică pentru toate țările, în care SUA doresc să schimbe politica. Atunci însă organizarea loviturilor de stat sau a revoltelor militare, mascate sub „răscoale populare”, doar lua amploare. În țările „lumii a treia” era mai comod să se acționeze prin intermediul comploturilor militare clasice, însă în asemenea state mari ca România, amplasate în Europa și aflate în văzul opiniei publice internaționale, o simplă lovitură militară de stat nu putea crea impresia cuvenită. De aceea aici a fost aplicată tactica „revoluțiilor de catifea”, care și-a demonstrat ulterior eficiența în spațiul ex-sovietic.

De ce a fost răsturnat Nicolae Ceaușescu, vom relata în acest articol.

Valul „de catifea”

La finele anilor 1980, în Europa de Est, a avut loc un val de așa-zise „revoluții de catifea”, în cadrul cărora foștii lideri socialiști au transmis puterea în mîinile opoziției.

Evenimentele din România ies din acest tipar. Răsturnarea regimului lui Nicolae Ceaușescu a fost sîngeroasă și s-a încheiat cu executarea fostului lider al țării. imediat după cele întîmplate în decembrie 1989 se considera adevărată următoarea interpretare a evenimentelor:

„poporul înfuriat s-a răzbunat pe dictatorul sîngeros, care a ordonat să se tragă în muncitorii flămînzi”.

Dar cu trecerea timpului apar tot mai multe întrebări. Au fost oare evenimentele din România spontane sau în spatele organizării lor stăteau profesioniști? E adevărat oare că principalii vinovați de vărsările de sînge au fost reprezentanții serviciilor speciale românești, fidele lui Ceaușescu? De ce revoluționarii l-au executat în grabă pe președintele capturat?

Poporul acestei țări se întreabă pînă în prezent: cine a tras în populație? Cine și de ce a avut nevoie de lichidarea rapidă a cuplului Ceaușescu? De ce Iliescu a fost recunoscut imediat de către toți drept lider al revoluției? Nu a existat oare vreo înțelegere între el și conducerea Securității? Și poate cea mai importantă întrebare: ce a avut loc atunci – o răscoală populară sau o lovitură de stat?

Situația social-politică în România în ajunul evenimentelor din 1989

Înainte de a trece nemijlocit la relatarea evenimentelor din 25 decembrie 1989, trebuie să amintim succint ce prezenta România socialistă.

În noiembrie 1947, comuniștii au cîștigat alegerile parlamentare. În final, regele a fost nevoit să abdice, iar pe 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară România. Conducătorul ei real a devenit primul secretar al CC al Partidului Comunist din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) – veteranul mișcării comuniste românești.

Deoarece Gheorghiu-Dej era un stalinist convins, el se străduia să preia experiența colectivizării și industrializării din URSS-ul stalinist, aplicînd metode destul de dure față de opoziție.

Însă în perioada 1948-1965, cînd țara era condusă practic de Gheorghe-Dej, în România s-a produs un salt economic colosal. Cea mai mare parte de investiții a fost direcționată spre dezvoltarea industriei românești, inclusiv în cea chimică și metalurgică. Totodată. Gheorghiu-Dej, după moartea lui Iosif Stalin și în urma politicii destalinizării lansate în Uniunea Sovietică de Nikita Hrușciov, pe care el nu a acceptat-o, a reușit să asigure un curs al politicii interne și externe relativ independent al României. Așadar, spre deosebire de majoritatea altor țări socialiste din Europa de Est, pe teritoriul României nu s-au dislocat trupe sovietice. România avea un comerț liber cu Occidentul.

Politica internă și externă independentă a fost continuată și de Nicolae Ceaușescu, care l-a succedat pe Gheorghiu-Dej în 1965 la postul de șef al statului și lider al partidului comunist. Perioada de guvernare a lui a fost una de dezvoltare a economiei, culturii, științei într-o țară care s-a aflat mereu la periferia lumii europene. Anume anii de guvernare a lui Ceaușescu se pare că au fost singura perioadă din istoria țării cînd ea putea fi considerată drept o țară cu adevărat dezvoltată și independentă.

Independența României în politica externă a fost o realizare uriașă a lui Ceaușescu ca politician. Deși bazele acesteia au fost puse încă pe timpul predecesorului său la postul de șef de partid Gheorghiu-Dej, în anii guvernării lui Ceaușescu, linia autonomă a politicii externe a conducerii române a atins apogeul. România avea relații de prietenie și făcea comerț cu cine dorea, fapt ce a favorizat pătrunderea în țară a agenților necesari pentru desfășurarea „revoluției portocalii”.

Astfel, conducerea română a evitat necesitatea de a face alegerea între cursul sovietic sau chinez al mișcării comuniste mondiale, păstrînd relații bune atît cu URSS, cît și cu RPC. Mai mult, „geniul Carpaților”, precum îl numea presa de partid, a condamnat nu o dată acțiunile conducerii sovietice. Astfel, în 1968, România a refuzat să adere la introducerea în Cehoslovacia a trupelor Pactului de la Varșovia pentru suprimarea revoltelor populare, iar în 1979 nu a susținut intrarea trupelor sovietice în Afganistan. Nu a aderat Ceaușescu nici la boicotul „socialist” al Olimpiadei de vară din Los-Angeles.

Înrăutăţirea relaţiilor cu statele membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a avut consecinţe dureroase asupra economiei României, deoarece peste 60 la sută din comerţul exterior revenea ţărilor membre ale CAER.

România prinsă în menghină între Est şi Vest

Înţelegînd complexitatea situaţiei între Occidentul capitalist şi Uniunea Sovietică, ce insista asupra adoptării liniei sale ideologice, Ceauşescu încerca să transforme România într-un stat capabil să se bazeze pe propriile forţe. În mare parte, el a reuşit. Şi, practic, fără a utiliza ajutorul sovietic. Dar pentru aceasta, Ceauşescu a trebuit să ia credite de la statele occidentale, care, deşi se aflau de cealaltă parte a baricadei în sens ideologic, nu au refuzat România din motive de opoziţie a ei faţă de Uniunea Sovietică.

Occidentul doar avea de cîştigat de pe urma contradicţiilor din interiorul taberei socialiste.

Şi Ceauşescu s-a bucurat un timp de susţinerea ţărilor din „G7”. Spre deosebire de alte ţări, României i s-a acordat un regim preferențial în comerţul cu Occidentul. Totodată, din 1975 pînă în 1987, republica socialistă a primit circa 22 de miliarde de dolari din împrumuturi şi credite de pe „celălalt mal”, care au fost investiţi în dezvoltarea industriei petroliere moderne.

Datorită utilizării creditelor occidentale, Ceauşescu a reuşit să modernizeze economia românească, creînd propria industrie grea şi uşoară. Pe timpul guvernării lui, România producea propriile automobile, tancuri, avioane, pe lîngă volume mari de mobilă, textile, încălţăminte, produse alimentare. A fost consolidată armata română, care a devenit una dintre cele mai puternice şi bine înarmate din regiune (în afara celei sovietice, desigur).

Printre realizările evidente pot fi menţionate crearea nu doar a întreprinderilor industriale de construcţie a maşinilor, chimice, metalurgice, dar şi dezvoltarea industriei textile şi alimentare. Producţia finită predomina în exportul românesc, fapt ce confirma statutul unei ţări industriale. Se dezvolta şi infrastructura de recreaţie. Astfel, a fost construită o reţea de staţiuni în munţii Carpaţi, unde veneau turişti străini – nu doar din ţările socialiste, dar şi din ţările capitaliste. Cît priveşte indicatorii dezvoltării industriale a ţării, în 1974, volumul producţiei industriale în ţară era de 100 de ori mai mare decît cel din 1944. A crescut de 15 ori venitul naţional. Termenul de achitare a datoriei externe expira la mijlocul anilor 90.

Occidentul făcea aluzii că privilegiile şi preferinţele vor continua dacă România va părăsi Pactul de la Varşovia şi CAER. Însă Ceauşescu a respins ferm confruntarea cu URSS şi alţi aliaţi, declarînd că România va achita datoriile şi dobînzile chiar înainte de termen …

Preşedintele RSR s-a ţinut de cuvînt. Dar cu ce preţ?

Forţarea achitării datoriei externe avea loc din contul economiei dure şi reducerii nivelului de viaţă a populaţiei. Din 1983 România a încetat să împrumute bani din exterior, a redus la maximum importul şi a extins exportul produselor alimentare, în special, a cărnii şi a mărfurilor de larg consum.

În acea perioadă, în România, numită „grînarul” Europei, a fost introdus sistemul de carduri alimentare. Era reglementat dur şi consumul de energie electrică (de exemplu, camera trebuia iluminată de cel mult un bec de 60 de watt), apa caldă era livrată în case o dată pe săptămînă. Proprietarii de automobile primeau tichete pentru 30 de litri de benzină pe lună. Televiziunea funcţiona cîte 2-3 ore pe zi – doar pentru a le explica românilor de ce ei trebuie să-şi strîngă cureaua.

În 1988, exportul RSR pentru prima dată din perioada postbelică a depăşit importul cu 5 miliarde de dolari, fapt ce a permis soluţionarea unui şir de probleme economice.

Pînă în aprilie 1989 România, practic, a achitat toate datoriile şi dobînzile, iar în vara aceluiaşi an Bucureştiul a anunţat despre renunţarea la împrumuturile externe, ceea ce nu putem spune despre actuala Românie, care are mari datorii faţă de creditorii occidentali.

Despre faptul că în 2015 România avea o datorie externă semnificativă vorbeşte şi statistica.

În 1985, a început „o nouă turnură” a lui Gorbaciov în viaţa politică şi economică a Uniunii Sovietice, care corespundea ideal planurilor Occidentului de subminare, dezorganizare şi distrugere a URSS-ului şi a blocului sovietic. În Uniunea Sovietică şi în alte ţări socialiste din Europa de Este, inclusiv în România, „a cincea coloană” a Occidentului a promovat insistent ideea privind non-viabilitatea modelului socialist în plan economic, despre brutalitatea extraordinară a „regimurilor totalitare” socialiste, care suprimau orice disidenţă.

Se pregătea distrugerea blocului sovietic şi, în acest context, România, care a scăpat de datorii sub conducerea lui Ceauşescu, era o ţară foarte incomodă. Or, Ceauşescu nu renunţa la dezvoltarea socialistă – el era, spre deosebire de Mihail Gorbaciov, un comunist „de formaţie clasică” – un vechi revoluţionar, pentru care „şcoala vieţii” nu era o carieră a angajatului de partid şi comsomolist, ci o lupta în ilegalitate şi ani lungi de închisoare.

Existenţa unui stat, de genul României, adică – necontrilat nici de Occident, nici de Uniunea Sovietică, care se „restructura” în direcţia şi interesele occidentale, şi încă în centrul Europei, prezenta o problemă serioasă. Practic, acesta distrugea planurile Occidentului de a distruge rapid ideologia socialistă în Europa de Est. De aceea, specialiştii serviciilor speciale occidentale au început să elaboreze activ proiectul de răsturnare a lui Ceauşescu, căzut în dizgrație, şi de stabilire a unui control asupra României.

Evenimentele din ajunul revoluţiei „de catifea” din 1989

Efectul măsurilor întreprinse erau aşteptate de Ceauşescu în viitorul apropiat.

Însă cursul României spre independenţa economică şi politică a schimbat brusc atitudinea Occidentului faţă de Ceauşescu. „Cei şapte” au purces la politica de blocadă economică a republicii.

După venirea lui Mihail Gorbaciov la putere, şi URSS s-a alăturat Occidentului. Confruntarea celor două ţări socialiste „prietene” a ajuns la un nou nivel …

În noiembrie 1989, în cadrul congresului XIV al Partidului Comunist din România, Ceauşescu a criticat dur perestroika lui Gorbaciov, care, potrivit lui, va aduce la prăbuşirea socialismului. Presa sovietică a început să-l numească deschis pe Ceauşescu „dictator” şi „stalinist”.

Iar în presa din SUA şi Anglia, în anii 1988-1989 se accentua că „Ceauşescu devine o problemă pentru Occident şi Gorbaciov”.

Se aveau în vedere planurile Bucureştiului de creare, în schimbul CAER-ului, care s-a destrămat, a unei noi comunităţi economice. Potrivit lui Ceauşescu, din aceasta trebuiau să facă parte Cuba, China, Albania, Coreea de Nord şi Vietnamul, adică, ţările care nu împărtăşeau ideea de perestroika a lui Gorbaciov.

La finele anului 1988, „problema românească” a început să ocupe un rol important în negocierile lui Gorbaciov, Şevardnadze şi Iakovlev cu ţările occidentale. În afara problemelor menţionate, mai era una, ce deranja Occidentul, una foarte importantă.

În aceste condiţii extrem de dificile, Ceauşescu continua să înregistreze noi şi noi salturi. Aşadar, a fost aprobat programul de construcţie a staţiilor electrice atomice, iar prima („Cernavodă”) a fost începută în 1982. Mai mult:

„Deja în a doua jumătate a anilor 1970, România a început să elaboreze propria armă nucleară. Iar în vara anului 1989, Bucureștiul aproape și-a creat propria armă atomică: în iulie a aceluiași ani, a început producția de plutoniu pentru armament!.. Potrivit unor date, Ceaușescu l-a rugat pe Honecker și China cu Israelul să accelereze la finele anului 1980 lucrările de elaborare a armamentului nuclear românesc, pentru a apăra și RDG, și România, și alte țări socialiste din Europa, care i s-au „aliat” (Albania cu Iugoslavia) de „perestroika”…

Verificările Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) în anii 1990 și 1992 ale obiectivelor nucleare românești au demonstrat că, începînd cu 1985, România a efectuat cu regularitate teste de producere chimică a plutoniului pentru armament, accentuăm, utilizînd reactorul american nuclear de model TRIGA și a uraniului, livrat în formă neîmbogățită din SUA. Succesul acestor lucrări i-au permis lui Ceaușescu să declare oficial în luna mai 1989 că, „din punct de vedere tehnic, România este capabilă să producă armament nuclear național”. Iar în or. Pitești, în iulie 1989 a fost lansată o instalație cu capacitatea de 1 kg de plutoniu pentru armament pe an. Cu perspectiva utilizării lui în calitate de focoase pe rachetele SCUD („Bomba din Carpați”//„Rossiiskaia gazeta”).

Politica independentă a României, îndreptată inclusiv spre consolidarea statalității și suveranității, nu convenea Occidentului, de aceea a fost aplicată tehnologia revoluțiilor „portocalii”, care a degenerat în lovitură de stat și uciderea cuplului Ceaușescu.

Cronica evenimentelor din decembrie 1989

„Revoluția portocalie” din România a fost efectuată după un scenariu clasic, pe care noi l-am putut vedea în zilele noastre în țările arabe, în Georgia, iar recent și în Ucraina. Inițial a fost creată o „opoziție”, în fruntea căreia au fost plasați funcționari racolați de Occident și membrii de partid al regimului Ceaușescu. Aceasta este prima dezmințire a caracterului „popular” al revoluției românești, nu au apărut niciun fel de „lideri populari” – economisind timpul și mijloacele, agenții occidentali pur și simplu i-a racolat pe foștii și actualii politicieni din RSR, inclusiv funcționari de partid și reprezentanți ai comandamentului militar.

Rolul principal în „opoziție”, precum s-a constatat ulterior, l-a jucat Ion Iliescu (născut în 1930). La acel moment, Iliescu, în vîrstă de 59 de ani, toată viața lui conștientă a fost funcționar comsomolist și de partid. A aderat la Uniunea Tineretului Comunist în 1944, în partid a intrat în 1953, iar în 1968 a devenit membru al CC al Partidului Comunist din România. Încă la mijlocul anilor 1970, Ceaușescu, probabil avînd anumite informații, l-a îndepărtat pe Iliescu de posturile semnificative din ierarhia de partid și l-a transferat în funcția de președinte al Consiliului Național al Apelor.

În anul 1984, Iliescu a fost demis din această funcție și exclus din CC al PCR. Însă, cu toate acestea „dictatorul cumplit” Ceaușescu nici măcar nu l-a băgat în închisoare. Cum s-a dovedit mai tîrziu, în zadar nu a făcut acest lucru: Ion Iliescu nu era atît de binevoitor față de Ceaușescu.

Pentru a provoca „revoluția populară”, agenții occidentali îi utilizau în toată țara în calitate de instigatori pe reprezentanții minorității naționale.

Pe 16 decembrie 1989, la Timișoara – principalul oraș din regiune, în care predominau ungurii etnici, a avut loc un miting de susținere a activistului opoziției Laszlo Tekesh, exilat de autorități. Mitingul a degenerat în revoltă, fiind ridicate lozinci economice și sociale. În scurt timp, revolta s-a răspîndit în toată țara și la București, în scuarul Operei, a apărut un „maidan”. Pe 17 decembrie 1989, unitățile militare și angajații de la „Securitate” (potrivit presei – n.n.) au deschis focul asupra manifestanților. Principalele posturi de televiziune din lume au demonstrat cadre din România, dorind să arate întregii lumi cît de sîngeros este dictatorul Ceaușescu.

Deja în a doua jumătate a anilor 2000 au ieșit la iveală detalii înfiorătoare ale evenimentelor din 20-25 decembrie 1989. Astfel, s-a constatat că ordinul de a împușca în mulțime nu a fost dat de Nicolae Ceaușescu (precum a anunțat presa internațională), ci generatul Victor Stănculescu (apropo, această persoană, care a purtat responsabilitatea nemijlocită pentru omorul lui Ceaușescu, a fost o perioadă scurtă ministru al apărării și, primind epoleții de general de armată, a fost demis, iar în 2008 a fost arestat și condamnat, fiind acuzat de organizarea uciderii în masă a oamenilor din Timișoara).

În urma schimburilor de focuri, pe străzile Bucureștiului și a altor orașe românești au murit nu 64 de mii de oameni (precum anunțase presa internațională), dar cel mult o mie.

În prezent, cercetătorii dispun de date că pe străzile Bucureștiului și ale Timișoarei au murit circa o mie sau puțin peste o mie de oameni. Dar mai este un detaliu semnificativ ce nu poate fi trecut cu vederea – pierderile din partea armatei și a structurilor de forță. Acestea au constituit 325 de morți și 618 răniți.

Pe 22 decembrie Ceaușescu, împreună cu soția și doi colegi de partid fideli, au încercat să fugă din țară la bordul unui elicopter (nu ne amintește acest fapt de un fugar de pe maidan, care a reușit acest lucru?). În scurt timp s-a constatat că spațiul aerian al țării este închis. Pilotul, sub un pretext inventat, a adus avionul la sol, după care Ceaușescu și însoțitorii lui au mers cu mașina, însă ei au fost recunoscuți și reținuți de soldați.

Formal, fugarii nici nu au fost arestați – ei au fost anunțați că sînt ascunși pentru siguranța lor. Între timp, la București și în alte orașe au început luptele stradale. Cine cu cine – nu e clar nici pînă în prezent. Ceaușescu a fugit, mulți au trecut de partea revoluției – și brusc trei zile de devastări și focuri de arme, în urma cărora au murit aproape o mie de oameni (alte o sută încă pînă la răsturnarea „dictatorului”). Din nou au fost niște teroriști misterioși, pe care nimeni nu i-a mai găsit. Incredibil, dar timp de 27 de ani, oamenii nu s-au clarificat: cum la răsturnarea „tiranului” au murit o sută de oameni, iar după – peste 900?

Aceasta denotă faptul că printre protestatarii „pașnici”, care în mare parte erau tineri, se aflau oameni înarmați și bine instruiți. Anume ei au provocat vărsări de sînge, pînă cînd pe 25 decembrie nu a venit ordinul dintr-un centru foarte bine conspirat de a opri confruntarea (cît de bine seamănă cu împușcarea oamenilor pe Maidanul din Ucraina!)

Ce fel de oameni erau și cine îi conducea? De ce, imediat după 25 decembrie, din țară au plecat cîteva sute de „sportivi” cu constituție atletică, în timp ce în România nu se desfășura nicio competiție sportivă internațională și frontierele țării în general erau închise? Dar tribunalul militar nu avea de gînd să studieze mai profund aceste chestiuni. Soarta familiei Ceaușescu era hotărîtă înainte de a fi judecați, indiferent de gradul lor de vinovăție.

Pe 25 decembrie, la baza militară din Tîrgoviște, tribunalul condamnă cuplul Ceaușescu la împușcare, aceștia fiind acuzați de genocid, subminarea economiei naționale și crimelor împotriva poporului și statului. Sentința a fost executată practic imediat. Această decizie rapidă a instanței a fost explicată mai tîrziu prin temerile că Ceaușescu ar putea fi eliberat de agenții „Securității” – impunătorul serviciu special din România.

Practic, execuția soților Ceaușescu a fost un simplu asasinat politic, mascat sub sentința instanței. Politicianul, aflat în dizgrația Occidentului și a URSS-ul lui Gorbaciov, a fost acuzat de încălcarea drepturilor omului și represiuni politice, dar singur, de fapt, a devenit victimă a asasinatului politic.

Peste o perioadă după împușcarea lui Ceaușescu, la București a venit ministrul de externe al URSS Eduard Șevardnadze, care unul dintre primii a felicitat noua conducere a României cu ocazia „izbăvirii de tirania lui Ceaușescu”, din care făceau parte foști funcționari de partid, înlăturați de la putere încă pe timpul guvernării lui Ceaușescu și care s-au reorientat spre cooperarea cu Occidentul.

Pe 25 decembrie 1991 (în aceeași zi) exact peste 2 ani după împușcarea cuplului Ceaușescu, a părăsit postul și președintele URSS, Mihai Gorbaciov – acesta a fost ultimul eveniment marcant din istoria țării sovietice, pe care Elțin și Gorbaciov au distrus-o la indicația Occidentului.

Ceaușescu a fost răsturnat de CIA?

Așa consideră autorii filmului documentar, turnat cu prilejul aniversării a 15-a a execuției dictatorului român.
Slobodan Miloșevici, Saddam Hussein, Eduard Șevardnadze… Toți acești conducători au un lucru în comun: ei au fost înlăturați de la putere nu fără ajutorul serviciilor speciale americane. Precum se menționează în filmul regizat de Susanne Brandschtater "Împușcarea lui Ceaușescu", difuzat de postul de televiziune franco-german "Arte", CIA a fost implicat în distrugerea în 1989 a unuia dintre cei mai odioși lideri din Europa de Est – Nicolae Ceaușescu.

Ce au relatat autorii filmului

Cu 15 ani în urmă, execuția fostului secretar general al Partidului Comunist din România și a soției lui, Elena, era prezentată drept expresia voinței poporului, care a răsturnat regimul comunist odios. Însă acum evenimentele de atunci nu par atît de univoce.

Pe parcursul multor ani, Ceaușescu, care era preamărit în țară drept „geniul Carpaților”, convenea Washingtonului. Or, el apărea un adevărat rebel în lagărul socialist: nu a susținut invazia trupelor sovietice în Afganistan și boicotul Olimpiadei din 1984 de la Los Angeles, insista asupra reformării simultane a NATO și a Pactului de la Varșovia.

Însă spre sfîrșitul anilor 80, regimul lui autoritar, pe fundalul transformărilor din Rusia și a revoluțiilor de „catifea” din alte țări ale Europei de Est, care mai ieri mergeau sub flamura roșie, a început să pară un anacronism. Și atunci cei de la Langley (cartierul general al CIA – n.n.) au decis: Ceaușescu trebuie înlăturat, ca pe o tumoare canceroasă. Operațiunea a fost încredințată șefului direcției Europa de Est al CIA Milton Borden. În film el recunoaște că acțiunea de înlăturare a „geniului Carpaților” a fost autorizată de Guvernul SUA.

Inițial, a fost „prelucrată” opinia publică internațională. Prin intermediul rețelei de agenți, în presa occidentală au fost publicate materiale negative despre dictator și interviuri cu disidenții români, care au fugit peste hotare. Laitmotivul acestor publicații era următorul: Ceaușescu torturează poporul, fură banii statului, nu dezvoltă economia. Informația a trecut cu brio în Occident, pentru că dictatorul nu era înger, într-adevăr.

În paralel, a început promovarea unui potențial succesor al lui Ceaușescu, în rolul căruia a fost ales Ion Iliescu. Această candidatură, în final, a aranjat și Washingtonul, și Moscova. Iar prin Ungaria, care se „curățise” de socialism, erau livrate armele pentru opoziția românească. Și, în sfîrșit, concomitent la cîteva posturi TV internaționale a fost difuzat un material despre omorurile locuitorilor pașnici din Timișoara, săvîrșite de agenții serviciilor speciale române „Securitate”. Acum, în filmul „Împușcarea lui Ceaușescu”, foștii agenți ai CIA recunosc că totul a fost un montaj excelent. Toți cei decedați au murit de moartea lor, iar cadavrele au fost aduce la locul filmării din spitalele locale, prin mituirea asistenților medicali.

Se pare că CIA are în rezerva sa multe „scenarii” de acest fel.

Acesta este subiectul filmului documentar.

Epilog

Odată cu trecerea timpului, evenimentele din decembrie 1989 din România tot mai mult sînt calificate nu drept revoltă populară, ci o operațiune bine gîndită și organizată de schimbare a regimului de lichidare fizică a liderului indezirabil.

Peste ani și ani, în societatea românească s-a redus isteria privind personalitatea lui Ceaușescu. Sondajele sociologice arată că românii de astăzi, în mare parte, au o atitudine pozitivă față de Nicolae Ceaușescu și, cel puțin, afirmă că el nu trebuia împușcat.

Astfel, 49% dintre respondenți consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un conducător de stat pozitiv, peste 50% regretă moartea lui, 84% consideră că împușcarea cuplului Ceaușescu fără un proces de judecată este ilegală.

„România astăzi este o piață de desfacere pentru mărfurile străine, în esență – colonie economică a capitalului mondial. În ultimii douăzeci de ani, industria națională a fost lichidată, iar ramurile strategice – vîndute străinilor. Au fost reduse salariile, crește șomajul, au apărut drogurile și prostituția. Deși în fiecare an, în decembrie, răsună jurămintele politicienilor privind „libertatea” și „democrația”, oamenii înțeleg că toate acestea sînt niște minciuni sfruntate a celei mai corupte, incompetente și arogante clase politice din istoria românilor. De aceea, astăzi românii consideră că decembrie 1989 a fost un rateu, un start fals”, menționează istoricul Florin Constantiniu (cit. după Morozov N. Evenimentele din decembrie 1989 în România: revoluție sau puci?// NZ. 2009, nr.6 (68)).

La mormîntul în care în 2010 au fost reînhumate osemintele lui Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu (Petrescu), astăzi oamenii aduc flori. Înțelegînd ce le-a adus „revoluția populară” prooccidentală, mulți români regretă uciderea lui Ceaușescu și în general prăbușirea socialismului.

În prezent, cînd țara și-a pierdut complet suveranitatea, cînd majoritatea cetățenilor pleacă la muncă în alte țări din UE, cei care au rămas în România visează din nou la acea linie politică independentă și la gloria de odinioară a țării lor. Iar o asemenea faimă România a avut doar pe timpul lui Nicolae Ceaușescu, care a fost înlăturat într-un mod atît de impertinent. Însă cauza lui este vie atîta timp cît există oamenii care percep real „revoluția din 1989” și așa-zisele valori democratice occidentale.