Cinci președinți ai Republicii Moldova

Cinci președinți ai Republicii Moldova
Xenia Florea

Igor Dodon, care a intrat oficial în funcție pe 23 decembrie, a devenit cel de-al cincilea președinte al Republicii Moldova și cel de-al treilea șef de stat ales de popor.

Și totuși, în anumite privințe, fostul lider al PSRM a devenit primul. Dodon este primul președinte al țării din generația postsovietică de politicieni moldoveni. Toți predecesorii lui erau exponenți ai nomenclaturii sovietice de partid.

Nr.1 Mircea Snegur (3 septembrie 1990 – 15 ianuarie 1997)

A devenit președinte la 50 de ani. A supraviețuit patru cabinete de miniștri și trei miniștri, și-a schimbat de două ori apartenența politică.

Primul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a început să conducă țara în 1990, începînd în calitate de președinte al Sovietului Suprem al RSS Moldovenești și încheind în calitate de președinte al țării. El a fost numit în această funcție prin hotărîrea Sovietului Suprem nr. 251-XII din 3 septembrie 1990.

Cînd în 1991 RM și-a proclamat independența, ieșind din componența URSS, Parlamentul a anunțat primele alegeri directe ale șefului statului. Acestea au avut loc pe 8 decembrie 1991 și Mircea Snegur le-a cîștigat, fiind singurul candidat. La urne au ieșit atunci 84% dintre cetățeni, iar 98,17% dintre aceștia au votat pentru Snegur.

Potrivit versiunii oficiale, după intrarea în funcția de președinte, Mircea Snegur a refuzat să susțină Frontul Popular, care chema spre unirea imediată cu România, fapt pentru care a fost criticat dur de către unioniști. Diplomatul român Aurel Preda (unul dintre autorii Declarației de independență a Republicii Moldova) și fostul șef al trustului de presă al Ministerului Apărării al României Ion Petrescu afirmau că lucrurile nu au fost tocmai așa.

Potrivit lor, în 1991, Snegur singur i-a propus președintelui român Ion Iliescu unirea Moldovei cu România. În schimb, primul președinte al RM a solicitat pentru el postul de vicepreședinte al statului unit. „Declarația de independență a fost elaborată drept un prin pas spre calea unirii celor două state românești. Însă anturajul lui Ion Iliescu nu a fost de acord”, relata Aurel Preda în 2012.

Mai mult, potrivit diplomatului român, refuzul definitiv al Bucureștiului a ajuns în momentul în care Snegur se ducea la Alma-Ata pentru a semna acordul de aderare a Republicii Moldova la CSI (21 decembrie 1991, în cadrul reuniunii de la Alma-Ata a șefilor de stat a fost semnată Declarația privind încetarea existenței URSS și crearea CSI). Președintele RM ar fi așteptat răspunsul în aeroport preț de două ore. „«Domnul președinte Iliescu spune să mergeți și să semnați acordul», i-au transmis lui Snegur”, afirma Preda.

Ce e adevăr și ce e minciună – nu se știe. Snegur și Iliescu neagă totul. În schimb, se știe că pe 6 martie 1994, la inițiativa lui Mircea Snegur, în Republica Moldova a avut loc un referendum privind menținerea suveranității și integrității teritoriale a țării. La întrebarea „Sînteți pentru ca Republica Moldova să se dezvolte ca un stat independent și integru în frontierele recunoscute în ziua proclamării suveranității Moldovei, să promoveze o politică de neutralitate și să mențină relații economice reciproc avantajoase cu toate țările lumii și să le garanteze cetățenilor săi drepturi egale în conformitate cu normele dreptului internațional?”, 97,9% dintre cetățeni, cu o prezență de 75,1%, au răspuns „da”.

În 1992, Mircea Snegur a fost un adept dur al lichidării autonomiei autoproclamate a Transnistriei, fapt ce ulterior a condus la conflictul transnistrean și la pierderea controlului asupra părții industriale a țării. În 1995, președintele Snegur a venit cu o inițiativă legislativă de modificare a Constituției și de introduceree în ea a limbii române în calitate de denumire oficială a limbii de stat.

În perioada mandatului său, consilierul lui Mircea Snegur era prietenul vestiților magnați ruși aflați în dizgrație Gusinski și Berezovski, omul de afaceri Boris Birștein, care avea influență asupra multor procese din republică. În Moldova, el deținea 65% dintre acțiunile celei mai mari bănci din țară – „Eximbank”, precum și hotelul de patru stele „Seabeco”. Birștein mai avea în Moldova și un megaconcern de presă, creat în a doua jumătate a anilor 90. Din acesta făceau partea compania NIT, postul de radio „Serebrianîi dojdi”, agenția de presă „Interlic”, publicațiile „Delovaia Gazeta”, „Kișinevskie novosti”, „Molodeji Moldavii” etc.

Se spune că în 1992 anume Boris Birștein a contribuit într-o anumită măsură la reglementarea conflictului transnistrean. Precum scria ulterior presa, el i-a făcut lui Mircea Snegur un serviciu – i-a urcat în avion pe vicepreședintele FR Ruțkoi și ministrul apărării al Rusiei Barannikov și i-a adus în țară în toiul conflictului transnistrean. Ruțkoi și Barannikov au reușit să negocieze încetarea focului, iar peste cîteva zile după această vizită, președinții Snegur și Elțin au semnat, în prezența liderului nerecunoscutei RMN, Smirnov, un document privind principiile reglementării pașnice pe Nistru.

Totodată, primul președinte al Republicii Moldova este deținătorul recordului după numărul distincțiilor de stat acordate. Pe timpul aflării în funcția de președinte, Mircea Snegur a oferit 3834 de distincții. Liderul PCRM, Vladimir Voronin, care a condus țara timp de 8 ani, a înmînat în total de două ori mai puține distincții.

În 1996, Mircea Snegur a încercat să devină președinte a doua oară (înainte de aceasta, Parlamentul adoptase noua lege privind procedura de alegere a președintelui, prin care a redus mandatul prezidențial de la 5 pînă la 4 ani). Însă în cadrul alegerilor prezidențiale din 1996, Snegur a cedat în fața președintelui Parlamentului, Petru Lucinschi, cu scorul de 45,98% de voturi față de 54,02%, deși în turul întîi îl devansa pe Lucinschi cu 11%.

Un moment curios: anume în aceste alegeri, stafful electoral al lui Snegur pentru prima dată a aplicat mesajul despre „tancurile rusești”, devenit ulterior favoritul tuturor forțelor de dreapta din Moldova. Însă acesta nu l-a ajutat pe Mircea Snegur să devină a doua oară președinte al Republicii Moldova.

Nr.2 Petru Lucinschi (15 ianuarie 1997 – 7 aprilie 2001)

A devenit președinte la 56 de ani. A supraviețuit patru cabinete de miniștri și trei premieri

Cîștigînd alegerile prezidențiale la finele anului 1996, Petru Lucinschi a declarat că, dacă peste doi ani de aflare în funcția de președinte nu va ridica economia și nu va îndeplini promisiunile privind democratizarea societății, atunci va demisiona. Însă el nu și-a ținut promisiunea. Cînd a fost întrebat de ce nu s-a ținut de cuvînt, el a invocat cauze obiective – criza dură din 1998 din Rusia, care s-a răsfrînt asupra majorității republicilor postsovietice.

În 1998, Moldova se afla în pragul defaultului, bugetul de stat constituia în proporție de 80% din achitări reciproce, țara era după alegerile parlamentare, despre ce campanie electorală mai putea fi vorba?

În 1997, adepții lui Petru Lucinschi au creat mișcarea proprezidențială „Pentru o Moldovă democratică și prosperă” (viitorul Partid Democrat). Liderul formațiunii politice a devenit Dumitru Diacov. În baza acestei mișcări, în timpul alegerilor parlamentare din 1998, a fost creat un bloc electoral, care a obținut 24 de mandate în noul parlament.

Deoarece în alegerile din 1998 niciunul dintre partide nu a obținut majoritatea parlamentară (PCMR avea 40 de mandate, opoziția de dreapta – 36), totul depindea cu cine va merge „rîndunica” (semnul electoral al Blocului pentru o Moldovă Democratică și Prosperă era anume această pasăre).

Petru Lucinschi era categoric împotriva unirii BMDP cu partidele de dreapta. El considera că „Rîndunica” trebuia sau să rămînă în afara acordurilor de coaliție, sau să meargă cu comuniștii. Însă echipa lui Diacov nu dorea să fie doar un simplu executor al strategiilor prezidențiale, principala dintre care era asigurarea victoriei lui Petru Lucinschi la alegerile prezidențiale din 2000. Dumitru Diacov și adepții lui încă mai țineau minte cum în 1997 președintele Lucinschi a preferat să încheie o înțelegere cu conducerea partidului democrat agrar, care avea pe atunci majoritatea în parlament, în detrimentul echipei „Rîndunicii”.

De aceea, destul de surprinzător pentru preşedinte şi o mare parte dintre alegătorii care au votat pentru „Rîndunica” de centru-stînga, Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă a creat o majoritate nu cu comuniştii, dar cu partidele de dreapta. Această decizie a fost suficientă pentru a crea o situaţie de conflict între şeful statului şi preşedintele Parlamentului, Dumitru Diacov, şi a-i despărți definitiv pe foştii parteneri politici.

În această perioadă Petru Lucinschi începuse să promoveze ideea transformării Moldovei în republică prezidenţială, deşi pînă atunci critica şi se opunea unor asemenea intenţii ale lui Mircea Snegur, iar în timpul campaniei sale electorale din 1996 spunea că preşedintele ţării, conform Constituţiei, are suficiente împuterniciri şi că toate problemele la conducerea ţării şi în societate apar din cauză că Snegur nu a putut stabili o colaborare cu Parlamentul şi Guvernul.

Esenţa reformei constituţionale a lui Petru Lucinschi a constat în faptul că Moldova devine republică prezidenţială, iar preşedintele îşi asumă răspunderea nu doar pentru formarea şi conducerea guvernului, dar şi poartă o responsabilitate personală pentru rezultatele guvernării ţării. Experţii poliţii spuneau că astfel Lucinschi încearcă să-şi decline responsabilitatea pentru reformele din 1994-97, care au condus la înrăutăţirea bruscă a situaţiei social-economie, să-şi sporească şansele de a fi reales în 2000 şi să obţină posibilitatea de a-şi înlătura concurenţii economici ai clanului său.

Însă nimeni nu doreşte să împartă puterea, nici parlamentul atunci nu a dorit să-şi taie benevol din împuterniciri. Şi, deşi în cadrul referendumului desfăşurat la iniţiativa preşedintelui în luna mai 1999, 55,3% dintre alegători, cu o prezenţă la urne de 58,33% au spus „da” modificării sistemului de guvernămînt, dar şi conform sondajelor sociologice de atunci, 80% dintre respondenţi susţineau alegerea directă a preşedintelui, pe 5 iulie 2000, Parlamentul a înfăptuit o „revoluţie fără sînge”. 90 din 101 deputaţi au votat pentru modificarea Constituţiei, au limitat competenţele preşedintelui şi au decis că şeful statului va fi ales de parlament, dar nu de popor.

După aceasta, Petru Lucinschi s-a aflat în funcţia de preşedinte încă opt luni: în tot acest răstimp, parlamentul a încercat să aleagă un nou şef al statului, însă, deoarece singurul pretendent real la acest post era liderul comuniştilor, Vladimir Voronin, aleşii poporului se aflau în faţa unei dileme – sau Voronin, sau dizolvarea.

Tentativele de a alege preşedintele conform noii formule după reforma constituţională din iulie 2000 au fost întreprinse pe 1, 4 şi 21 decembrie 2000. Şi, deşi Vladimir Voronin îl devansa de fiecare dată pe oponentul său – candidatul din partea forţelor democratice, Pavel Barbalat, el nu avea suficiente voturi pentru a învinge, iar alegerile din 21 decembrie în general nu au avut loc, deoarece la şedinţă s-au prezentat doar 48 de deputaţi. În final, în ultima zi a anului 2000, Petru Lucinschi a semnat decretul privind dizolvarea organului legislativ şi desfăşurarea alegerilor parlamentare. Cu aceasta, cariera politică a celui de-al doilea preşedinte al RM, care a pariat totul şi a pierdut, s-a încheiat.

Nr.3 Vladimir Voronin (7 aprilie 2001 – 11 septembrie 2009)

A devenit preşedinte la 59 de ani. A supravieţuit patru cabinete de miniştri şi doi premieri.

Participînd la alegerile generale prezidenţiale din 1996 (atunci liderul PCRM a ocupat locul trei, obţinînd 10,2% dintre voturile alegătorilor), Vladimir Voronin a promis să lichideze postul de preşedinte, deoarece, potrivit lui, această funcţie este de prisos pentru republică.

Vladimir Voronin a devenit preşedinte de două ori – această realizare nu a fost obţinută de nimeni pînă în prezent. Prima victorie (în alegerile din 4 aprilie 2001) a obţinut-o foarte uşor. Cine va deveni cel de-al treilea preşedinte al ţării era evident imediat după anunţarea rezultatelor alegerilor parlamentare din 25 februarie 2001, în care PCRM, surprinzător chiar şi pentru formaţiune, a obţinut o victorie răsunătoare şi 71 de mandate. De aceea, la alegerile preşedintelui din 4 aprilie, liderul PCRM i-a devansat cu mult pe adversarii săi, care, mai degrabă, jucau rolul de statiști, decît de pretendenţi reali la postul de preşedinte. Pentru Vladimir Voronin au votat atunci 71 de deputaţi, Dumitru Braghiş a obţinut 15 voturi, iar Valerian Cristea – doar 3.

Iar a doua oară (pe 4 arilie 2005) Voronin deja a trebuit să caute soluţii – 56 de mandate ale PCRM după alegerile parlamentare din 2005 nu erau suficiente pentru realegerea lui în acest post. Atunci, înainte de alegerile preşedintelui, adversarii lui îşi frecau mîinile şi spuneau că liderul PCRM va trebui să facă mari cedări. Prima – să cedeze postul de preşedinte unei figuri neutre, convenabile pentru toţi. Însă în 2005, Vladimir Voronin nu doar a reuşit să menţină pentru partidul său toate posturile cheie din stat şi să devină preşedinte a doua oară, dar şi să-i atragă de partea sa pe oponenţii lui constanţi – creştin-democraţii. În plus, a distrus definitiv Blocul „Moldova Democrată”.

Însă după alegerile parlamentare din 2009, cel de-al treilea preşedinte al RM nu a mai reuşit să obţină acelaşi lucru: şi situaţia social-economică din ţară era alta (în 2008, s-a produs criza financiar-economică), şi opoziţia, care a învăţat lecţia deja nu mai era conciliabilă – ea se rupea la putere şi era gata de orice, inclusiv de vandalizarea clădirilor guvernamentale.

Precum au arătat evenimentele ulterioare, cei 8 ani de guvernare ai lui Vladimir Voronin şi PCRM, în pofida tuturor exceselor şi abuzurilor, a fost o perioadă de făurire, mai rară în istoria Moldovei independente. Partidul Comuniştilor nu doar a reuşit să scoată ţara din pragul falimentului (în anii 2000-2001, datoria ţării constituia aproape 85% din PIB), să lichideze crima organizată, care a renăscut după 2009, dar şi să lanseze un şir de reforme economice liberale şi o modernizare reală a Moldovei.

Însă în politica externă, precum şi în direcţia transnistreană în această perioadă a fost înregistrat un eşec aproape total. În anul 2002, Chişinăul şi-a înrăutăţit relaţiile cu România – între cele două ţări a început aşa-zisul război diplomatic. Din 2003, după refuzul lui Vladimir Voronin de a semna în ultimul moment „planul Kozak” de reglementare transnistreană, s-au deteriorat seros şi relaţiile cu Federaţia Rusă. Iar în martie 2006, FR a introdus primul embargo la producţia vinicolă moldovenească, fapt ce a constituit o lovitură dură atît asupra ramurii vinicole, cît şi asupra economiei ţării.

În aceeaşi perioadă s-au acutizat relaţiile cu rebela regiune transnistreană: pe 1 septembrie 2001. RM a înlocuit ştampilele vamale, iar întreprinderile din stînga Nistrului trebuiau să obţină autorizaţi de export la Chişinău, fapt ce a condus la sistarea activităţii mai multor întreprinderi exportatoare din regiune. Din septembrie 2003 a fost paralizată parţial legătura telefonică în nerecunoscuta RMN, iar operatorul de telefonie fixă „Moldtelecom” a închis în totalitate accesul la prefixele raioanelor din regiunea transnistreană. De aceea, este imposibil să răzbaţi în Transnistria de pe malul drept al Nistrului.

În august 2004, între Chişinău şi Tiraspol a început „războiul sancţiunilor economice” – RM a început să direcţioneze trenurile de pasageri şi marfare prin nordul ţării, ocolind Transnistria. Iar în 2006, Chişinăul, în comun cu Ucraina, practic, au introdus o blocadă economică pentru regiunea rebelă. Anume după aceasta, în vinurile moldoveneşti livrate pe piaţa rusă, brusc au fost depistate „substanţe toxice”, iar tensiunea în relaţiile cu FR a ajuns la un nou nivel.

Vladimir Voronin a încetat să mai fie preşedinte a Republicii Moldova pe 11 septembrie 2009, cînd, fără a aştepta alegerile prezidenţiale ordinare, el a demisionat. Voronin a declarat că pleacă cu inima grea şi că, împreună cu partidul său, se retrage în opoziţie dură faţă de noua putere liberal-democrată.

Nr.4 Nicolae Timofti (23 martie 2012 – 23 decembrie 2016)

A devenit preşedinte la vîrsta de 63 de ani. A supravieţuit cinci premieri.

917 zile – atîta a trăit Moldova fără preşedinte după demisia lui Vladimir Voronin. În acest răstimp Parlamentul a făcut şase tentative de a alege şeful statului. Pe 16 martie 2012, a avut loc cea de-a şaptea tentativă.

Singurul candidat la funcţia de preşedinte a fost preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, Nicolae Timofti, care, pentru schimbarea locului de muncă, a primit o compensaţie destul de bunicică – indemnizaţia de eliberare din funcţia de preşedinte şi judecător al CSM a constituit 400,4 mii de lei ( 65000 de dolari).

Şeful Delegaţiei Uniunii Europene în Moldova, Dirk Schuebel, făcînd cunoştinţă cu noul preşedinte, l-a numit „gentilom drăguţ”. Iar liderul liberalilor, Mihai Ghimpu, aflat în euforie că AIE rămîne la putere, iar Parlamentul nu va fi dizolvat, a spus că Nicolae Timofti este „trimisul cerurilor”.

Un rol important în alegerea lui Timofti drept cel de-al patrulea preşedinte al Republicii Moldova l-a jucat grupul deputaţilor socialişti (Dodon, Greceanîi, Abramciuc), cu ale căror „voturi de aur”, în cadrul alegerilor din 16 martie 2012, Nicolae Timofti a obţinut 62 de voturi ale deputaţilor, fiind necesare 61 de voturi.

Ce-i drept, înainte de a vota „pentru”, socialiştii i-au organizat lui Timofti un „test al statalităţii”. Candidatul la funcţia de preşedinte a promis solemn să apere statalitatea, integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova; să contribuie la păstrarea statutului de neutralitate al ţării şi neaderarea RM la vreun bloc politico-militar; să respecte întocmai toate prevederile şi normele Constituţiei; să păstreze şi să respecte statutul oficial al limbii moldoveneşti, ca limbă de stat a Republicii Moldova; să menţină echilibrul în relaţiile de politică externă cu Estul şi Vestul etc. (în total, „testul” conţinea 10 obligaţii). Însă deja peste o lună, mergînd în vizită la Bucureşti, noul preşedinte a încălcat patru dintre cele 10 puncte ale testului. Apoi şi pe celelalte.

Nicolae Timofti a devenit primul preşedinte al Republicii Moldova care şi-a anunţat deschis viziunile proromâneşti. În 2015, el s-a pronunţat pentru aderarea ţării la NATO şi i-a numit drept „diversionişti” pe cetăţenii care pun la îndoială cursul spre integrarea europeană.

În rest, Timofti a fost un preşedinte aproape ideal pentru toate configuraţiile alianţei de guvernămînt: un asemenea şef de stat invizibil, care apare rar în public şi părăseşte rar reşedinţa prezidenţială, Moldova nu a mai avut. Chiar şi în situaţiile de criză, cînd era nevoie de un cuvînt greu din partea garantului Constituţiei, Nicolae Timofti păstra tăcerea cu încăpăţinare. Spre exemplu, cînd în mai 2015 jurnaliştii l-au rugat să comenteze furturile de proporţii din sistemul bancar, Timofti a fugit de presă, declarînd: „Eu am problemele mele, eu mă gîndesc acum la altceva”.

Cel de-al patrulea preşedinte al ţării s-a remarcat printr-un număr mare de distincţii de stat oferite. Pînă în luna martie 2016, adică spre momentul expirării mandatului său prezidenţial, Nicolae Timofti a împărţit peste 1600 de distincţii de stat. În cele nouă luni suplimentare de aflare la postul de şef al statului, din cauza schimbării modului de alegere a preşedintelui, Timofti şi-a continuat ”risipa distincţiilor” şi a sporit ”statistica distincţiilor”.  

În cariera celui mai neobservat preşedinte al Republicii Moldova, ce-i drept, a existat un moment cînd el a fost la un pas de a schimba părerea societăţii civile despre el şi de a deveni „erou naţional” şi „cel mai mare luptător cu mafia” din ţară – cînd la începutul anului 2016 a refuzat să-l desemneze pe Vladimir Plahotniuc drept candidat la funcţia de premier, preferîndu-l demonstrativ pe secretarul general al administraţiei sale, Ion Păduraru. Însă „revolta” şefului statului nu a durat mult timp: deja peste o lună el a revenit la starea lui normală, iar înainte de a pleca din funcţia de preşedinte i-a prezentat în public scuze lui Vladimir Plahotniuc pentru „greşeala comisă”.



Nr.5 Igor Dodon (23 decembrie 2016)

A devenit preşedinte la vîrsta de 41 de ani. Şeful statului cu cele mai limitate competenţe. Se pare că acest lucru deja devine tendinţă – fiecare nou preşedinte al Republicii Moldova are mai puţine împuterniciri decît predecesorul său.

Ca o ironie a sorţii, în ziua inaugurării lui Igor Dodon (vineri, 23 decembrie) au intrat în vigoare modificările ce limitează competenţele şefului statului în domeniul securităţii: majoritatea parlamentară l-a lipsit de dreptul de a desemna componenţa Consiliului Suprem de Securitate la discreţia sa, stabilind clar cine trebuie să facă parte din CSS. Pînă în prezent, componenţa numerică şi nominală, competenţele şi programul de activitate ale Consiliului Suprem de Securitate erau aprobate de preşedinte.

Astfel, noul şef al statului nu-şi poate îndeplini una dintre promisiunile electorale – să formeze o nouă componenţă a Consiliului Suprem de Securitate din rîndul „patrioţilor şi profesioniştilor”.

O altă „corectare” a competenţelor prezidenţiale la fel este legată de structurile de forţă – majoritatea parlamentară a scos Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) de sub controlul preşedintelui, transferînd-o sub controlul parlamentului, precum şi a scos din subordinea preşedintelui Serviciul Pază de Stat, transferîndu-l în gestiunea SIS.

Precum a declarat într-un interviu fostul director al Direcţiei generale contraspionaj al Serviciului de Informaţii şi Securitate Ion Mahu, acum preşedintele nici nu va putea cere măcar de la SIS rapoarte zilnice privind situaţia din ţară, deoarece SIS nu i se mai subordonează şi el nu are nicio influenţă asupra acestei structuri publice.

Cu alte cuvinte – deşi şeful statului în Moldova este acum ales de popor şi, conform Constituţiei, el este comandantul suprem, „intenţionat pentru Dodon”, funcţiile reale ale preşedintelui au fost reduse pînă la atribuţii pur decorative.

Aşa că cel de-al cincilea preşedinte al Republicii Moldova va trebui să meargă la măsuri radicale – referendum republican/consolidarea în jurul său a mişcării de protest, pentru a extinde împuternicirile preşedintelui şi a-şi îndeplini promisiunile electorale, inclusiv alegerile parlamentare anticipate.
 

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

trimite știrea ta

Fiți coautorul nostru! Dacă aveți o știre interesantă împărtășiți-ne-o și nouă!


captcha

Întrebarea zilei Toate

load